Sub trezita gean a primăverii, începe cântecul grădinilor în anuala chemare a bucuriei vegetale a obişnuitului început.
Sub al vremurilor semn încep horele florale ale caişilor, corcoduşilor, piersicilor, vişinilor, cireşilor, merilor, perilor şi prunilor. Încântare sub ochiul Domnului.
Sub strălucirea „luminii lumii", în cânt şi ciripit prin crengi de pomi, prin trezirea pădurii, o pace coboară din cer, odată cu un duh sfânt. Prin aer râde sărbătoarea creştinească a Paştilor, „fior sfânt şi clipă de înălţare." Clipă a strălucirii cereşti, vindecător sentiment naţional al unui neam născut creştin, în curatul veşmânt al renaşterii naturii şi speranţelor.
După Post, Duminica Floriilor, Deniile celor 12 Evanghelii din Joia Mare, Patimile Domnului, cu acel întreg calvar de pe Golgota urcuşului, Prohodul Domnului, neamul nostru creştin trăieşte, din nou, biruinţa vieţii asupra morţii - Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos. După câteva zile, clopotele cântă iar lumina credinţei, lumina bisericii - „mama noastră a tuturor." „Acolo-n altar se uită, şi preoţi, şi popor, / Cum din mormânt răsare Hristos învingător, / Iar inimile toate s-unesc armonios (…) // Hristos a înviat din morţi, / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte". (Mihai Eminescu).
Cu gândul la speranţele împlinirii năzuinţelor noastre, la mai binele din ziua de mâine, cel al păcii sufleteşti, la loviţii sorţii, la cei mai trişti ca noi, aflaţi în boli şi suferinţe, la cei nemângâiaţi şi singuri, de la tineri la cei cu „iarna-n plete",
cu toate ale noastre necazuri şi bucurii, am aşteptat marea sărbătoare a creştinătăţii.
Cu ochii spre colţul sfânt al candelei de lumină, înălţaţi din îngenunchere, la îndemnul „Vă cheamă Domnul slavei la lumină (…) / Veniţi, creştini, de luaţi lumină!", cu toţii, într-un singur glas, să zicem: HRISTOS A ÎNVIAT!
HRISTOS A ÎNVIAT!
şi
SĂRBĂTORI FERICITE!
