Lucrul acesta se petrece cam de două ori pe an: de Crăciun şi de Sfintele Paşti. Atunci, românii intră în rând cu celelalte naţiuni, permiţându-şi să ducă o viaţă mai decentă, primenindu-şi atât spiritul, cât şi trupul, potolindu-şi poftele atârnate cam de multă vreme în cui. Şi anul acesta românii noştri şi-au permis de sărbătorile Pascale să-şi ia puţin concediu de la viaţa cotidiană, ignorând-o printr-o relativă opulenţă, străduindu-se să pună pe masă mai mult decât îşi permit de obicei. Aceasta, chiar dacă unii şi-au consumat micile economii sau dacă s-au împrumutat de pe la bănci, CAR-uri, ori de la prieteni. Evident, nu e soluţia cea mai fericită, dar parcă, odată în viaţă, sau de două ori pe an, merită acest sacrificiu. Desigur, aşa cum ne-au învăţat şi latinii, nu trebuie să trăim doar ca să mâncăm, dar obişnuiţi cu atâtea strângeri de curele, zău că omul se gândeşte şi la ghiftuit.
În rest, suntem săraci şi flămânzi, fără un sistem de sănătate pus la punct şi fără educaţie corespunzătoare, îndobitociţi pe toate canalele pentru ca, apoi, mocirla vieţii în care înotăm de atâta vreme să ni se pară un fel de paradis. Grav este că lucrul acesta nu se întâmplă în deşert, nici la Polul Nord, ci într-una din cele mai bogate ţări ale continentului, în care locuiesc şi indivizi care au dovedit lumii un grad superior de inteligenţă. O ţară cu bogăţii cât cuprinde, iar pe deasupra cu oameni paşnici şi primitori, şi de ce nu, şi harnici. Dar din toată această ecuaţie nu iese nimic, pentru că lipseşte acel liant sau element chimic, catalizatorul care să producă şi să transforme simplul în complex, şi căruia să-i dea şi utilitatea lucrului bine făcut.
Ne învârtim, de secole de-a rândul, în jurul propriei noastre cozi şi nu reuşim să răspundem la această întrebare, atât de simplă. De altfel, noi ştim despre ce ar fi vorba, dar ne facem că nu ştim, sau mai bine zis nu vrem să ştim. Hiba societăţii noastre este fără îndoială proasta conducere, arhitectura ei strâmbă, aşezată pe nisipurile atât de înşelătoare ale corupţiei, fie că, pe alocuri, este mare sau mică, dar a corupţiei generalizate, pe teritoriul căreia nu rezistă nici cel mai tare oţel, darmite firava voinţă umană. Corupţia nu este de azi, de ieri, în România, ci de foarte multă vreme. Din cauza ei au suferit şi generaţiile anterioare, întreaga ţară, dar acum, în zilele noastre, ea a ajuns la apogeul evoluţiei. Că suntem dependenţi de starea ei de manifestare, noi, românii, am dovedit-o în perioada comunismului, când România a avut perioade fructuoase de dezvoltare, tocmai pentru că, în cei 50 de ani, comuniştii i-au pus căpăstru, ţinând-o sub control, cu mari şanse de reuşită.
Dacă pe vremea comunismului, vedeta era mica corupţie, acum pe primul loc a venit marea corupţie sau corupţia la cele mai înalte niveluri, fără a nega că şi cea mică s-a înzdrăvenit. S-au înzdrăvenit de fapt amândouă, pentru că au găsit terenul fertil, adică acel mediu ambiant creat de noua clasă politică, decisă să devină în acelaşi timp şi economică, adică stăpâna tuturor lucrurilor, fără a fi dobândit în prealabil înzestrarea necesară sau cea mai mică deprindere în domeniu un fel de gaşcă rapace care să radă totul fără a-şi face probleme cu privire la ceea ce lasă în jurul ei. De altfel, cum poţi zidi o societate corectă şi echitabilă pentru toţi membrii ei, în vreme ce porneşti la edificarea acesteia cu oameni care n-au nici în clin nici în mânecă cu interesul general, al celor mulţi, pentru care sentimentul dragostei de ţară nu există, pentru care doar propriile interese primează în tot ceea ce elaborează şi întreprind?
Ce pretenţii de implicare, de justiţie şi de echitate socială poţi avea de la un Parlament în care majoritatea membrilor lui sunt corupţi sau cochetează cu corupţia? Cum poţi să le pretinzi acestora legi drepte şi în interesul celor mulţi atâta vreme cât ei nu ştiu cum, prin tot ceea ce întreprind, să-şi ocrotească şi să-şi pună la adăpost propriile furtişaguri? Cum poţi pretinde unui Guvern, ales dintre cei corupţi, să aplice altfel legile decât de ochii lumii, pentru a beneficia şi ei de fructul corupţiei pritocit în creuzetul lor de către parlamentari şi dat în pârgă tocmai când se află în mâinile lor, pe drumul implementării, ca o sămânţă bună de recoltat? Cu alte cuvinte, nu ştim ce e putred în Danemarca, dar la noi miroase urât de tot.
Pentru că nu putem rămâne, de ochii lumii, sau ai Europei, fără Parlament şi fără Guvern, deşi n-ar cădea cerul peste noi, procedeul extracţiei neghinei din grâu pare a fi cel mai plauzibil, deşi în cele din urmă riscăm să nu mai avem din ce face o pâine. Deoarece românii, adică instituţiile abilitate ale statului n-au fost capabile de atâta vreme să ridice măcar un deget împotriva corupţiei, iar acum funcţionează la turaţie mare, a nu se înţelege că ideea şi acţiunile care se desfăşoară în prezent în această direcţie sunt de sorginte românească. Îndemnul, sau mai bine zis împinsul zdravăn din spate, a venit din exterior şi sub ameninţări grave, pentru că altfel ceea ce se întâmplă acum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Credeţi că şi-ar fi tăiat careva din cei de sus, de bună voie, craca de sub picioare, ştiind foarte bine că în groapa săpată altora urmează să cadă şi ei? Nicidecum! De aceea, odată tăvălugul pornit nu mai poate fi oprit şi suntem siguri că vom avea în continuare multe surprize cu privire la cei care vor cădea în plasa DNA, după care, probabil, se vor sfâşia şi ei între ei, dacă curăţenia va merge până la capăt. Pentru că este imposibil ca cei care lucrează cu miere să nu-şi fi lins degetele.
Spectacolul arestărilor pare un serial gustat, dar pe când şi fructul acestuia, pentru că teamă ne este că cei care au furat ţara vor rămâne cu banii, iar noi cu amintirea celor întâmplate. Cu alte cuvinte „Anaful" să acţioneze în consecinţă, nu să minimalizeze fenomenul şi chiar să-l plaseze pe un loc secundar, sub masca faptului că mica corupţie ar fi mai gravă decât marea corupţie. Aşa o fi, nu zicem, dar banii furaţi trebuie scoşi şi dintr-o parte şi dintr-alta. Ţara e săracă şi îndatorată tocmai pentru că în loc să ne facem temele acasă am preferat să cerşim ajutorul altora.
Apreciem foarte mult decizia domnului Ponta de a trece la treabă şi pe ogorul atât de înţelenit al micii corupţii, şi ne întrebăm în acelaşi timp de ce n-a făcut acest lucru mai devreme. Să fi fost oare vorba de faptul că în cele din urmă mica şi marea corupţie sunt prea puternic legate una de alta şi un deranj într-o parte ar impune şi invadarea terenului celeilalte. De asemenea, de ce domnii Boc şi Băsescu n-au procedat în consecinţă, când vorbeau de salvarea de la criză a României, preferând să colecteze bani din salariile şi pensiile poporului, în loc să fi atacat ceea ce era de atacat?
Principiul legăturii ombilicale a funcţionat şi aici. Văzându-se prea strânşi cu uşa, cineva dintre marii corupţi, privind înapoi cu mânie, i-o fi sugerat domnului prim-ministru, de ce numai ei, iar fraţii lor, ai micii corupţii, să nu plătească? Într-adevăr o bună idee, numai minunea aceasta să nu ţină doar câteva zile, ca de obicei. Sperăm că nu e cazul, pentru că decidenţii acţiunilor nu se află printre aceştia, ei aparţin sferei marii corupţii, ca atare, brânza ar fi pe bani.
Văzând că, stârnind corupţia, încep să vină bani înspre Buget, premierul nostru s-a cam entuziasmat. Optimismul nu face rău dacă are într-adevăr bază solidă şi mai ales dacă cei cu pâinea şi cuţitul ştiu cum să-i gospodărească. Pentru că, deocamdată, surplusul nu se regăseşte nici în investiţii, în crearea de noi industrii sau locuri de muncă, în autostrăzi şi nici în creşterea nivelului de trai, într-o mai bună educaţie şi sănătate.
Până una alta, românul a rămas pe picior de aşteptare, neavând certitudinea că plusul de la Buget va ajunge şi în buzunarul său, în câştiguri mai mari, în condiţii de viaţă mai decente, aşa cum i-ar sta bine unui european de condiţie. Iar cât priveşte traiul nostru de zi cu zi, ar fi cazul ca pentru el să mai lucreze şi guvernanţii noştri nu numai divinitatea, creând o societate mai bună şi mai dreaptă, şi categoric fără corupţie şi corupţi, în care fiecare să-şi găsească nu doar locul, dar şi împlinirea şi mulţumirea. Altfel spus, să nu aşteptăm în fiecare an Naşterea şi Învierea Mântuitorului, doar pentru a ne potoli foamea şi a mai uita de necazuri, pentru câteva zile, după care, din nou, înapoi în mocirla vieţii rânduite de cei pe care îi ştim cu toţii, de atâta vreme.
