Socialismul, pe de o parte, pe care unii îl regretă , iar alții îl dezavuează, și capitalismul nostru de azi, pe de altă parte, pe care, de asemenea, unii îl apreciază, iar alții îl detestă, deși par sisteme opuse, în realitate ele sunt similare la cantitatea de rele pe care au produs-o și o produc societății, oamenilor. De binele pe care l-au furnizat, și unul, și altul (pentru că a existat și există, totuși, și un asemenea bine), sunt prea puțini cei care au beneficiat și beneficiază.
Comparând cele două modele de societate constatăm că socialismul a avut o contribuție deosebită la dezvoltarea țării, prin realizarea unei baze economice puternice, cu tot ce decurge din aceasta (locuri de muncă pentru toată lumea, produse indigene îndestulătoare pentru hrana cea de toate zilele, învățământ și sănătate gratuite, ordine și siguranță), dar a fost extrem de restrictiv în asigurarea libertății de mișcare și de credință a cetățeanului, elemente fundamentale ale vieții spirituale puse în mare suferință și duse chiar până la suprimare. Toată lumea știe de restricțiile impuse la trecerea frontierei de stat, la vizitele și excursiile pe care oamenii doreau să le întreprindă, în străinătate, cu deosebire în Vest, și mai ales de campaniile de ateizare a gândirii intelectuale a individului, prin promovarea de concepte opuse creștinismului și interzicerea unor religii (greco-catolică), frecventării lăcașurilor de cult. Perioada de relativă relaxare dintre anii 1964 și 1982, pe care o putem numi oarecum epoca de aur a socialismului, când bunăstarea era promițătoare, iar zorii libertății păreau a miji, nu poate acoperi în niciun caz și nici nu poate șterge din memorie faptele de tristă amintire produse în perioada socialismului sovietic, aplicat la noi între 1945 și 1963, când libertatea cetățeanului, dar și avuția lui, erau mult prea ușor suprimate. Dar nici cele dintre anii 1982-1989, când românii au fost puși la un regim diabolic de înfometare de dragul unor megalomanii, cum a fost construirea Casei Poporului și lichidarea în regim de urgență a datoriei externe.
Venind acum la perioada zilelor noastre, constatăm efectul pe invers al evoluțiilor. Deși se cunoaște din vechime, ca un adevărat postulat, principiul de fier al dezvoltării, conform căruia producția de bunuri materiale constituie baza existențială a societății omenești, noii potentați au mers într-atât, până aproape de desființarea acesteia, prin risipirea și batjocorirea efortului de bunăstare al unei națiuni întregi, care, de-a rândul anilor, a creat o valoroasă avuție națională. Au fost vândute pe nimic, lor înșilor, dar și străinilor, păduri, terenuri întinse extrem de fertile, capacități de producție foarte valoroase, și multe altele, România devenind, ca urmare a demolărilor masive și a defrișărilor, cel mai mare furnizor de fier vechi și de bușteni al industriei Europei. Un adevărat jaf, care ne-a costat, ne costă și ne va costa enorm. Oamenii aceștia din guvernele postdecembriste au acționat cu atâta nesăbuință în aceste trei decenii care s-au scurs, încât ne-au vitregit aproape complet de această bază materială fără de care nu se poate trăi, decât cu o singură condiție, apelarea la mila străinilor, ceea ce s-a și întâmplat și se întâmplă, prin împrumuturi înrobitoare, nu pentru dezvoltare, ci pentru a ne duce traiul de pe o zi pe alta. Este de neînțeles ce fel de dezvoltare economică avem noi, de care se face atâta caz, dacă datoria externă a României, adică împrumuturile pe care le facem, continuă să crească în ritm alert, din care se acoperă sporurile de salarii și pensii, indemnizații și sinecuri, în rest nimic. Ne referim aici la mari obiective de investiții, care mereu și de mulți ani nu reușesc să depășească stadiul de proiecte pe hârtie. Și în primul rând, la construcția de autostrăzi după care jinduim în zadar de atâtea decenii.
Știindu-se ce mult a contat lipsa de libertate în debarcarea comunismului, noii guvernanți de după 1989 au supralicitat valoric această componentă existențial-umană, ducând la extreme nevoia de libertate, pe care a făcut-o totală și fără pic de discernământ. Nu numai că prin noul concept de a regla mersul societății au pus carul înaintea boilor, dar au mers într-atât încât, prin desființarea controlului la granițe au liberalizat și intrările, România devenind astfel un sat fără câini, un du-te - vino necontrolat, din care putea ieși oricine și putea intra oricine. Și, cum la ieșire primii au fost drojdia societății, tot așa și la intrare, primii care s-au aventurat au fost occidentalii de aceeași speță.
Acesta a fost al doilea mare rău pe care noua conducere de aventurieri ne-a făcut-o nouă, românilor. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Așa cum acuzăm conducerea comunistă a României, de rele și dureroase practici, avem o mie și una de motive să condamnăm actuala conducere a țării de modul de gestionare a libertății, individuale și colective, pe care a transformat-o într-un anarhism total, în dauna imaginii României, progresului, prosperității și siguranței naționale.
Să zicem că ar fi fost un lucru bun pentru țară acea ușurare de pleava societății (țigani, hoți, aventurieri etc.), care s-a răspândit repede prin Europa, dacă n-am fi primit urgent din partea acesteia cunoscutul feed-back, anateme și cuvinte de ocară, de care n-am scăpat nici în zilele de azi, compromițând pentru o lungă perioadă de timp imaginea țării.
Este foarte trist să aflăm că într-un sondaj european făcut anul trecut, România și românii sunt pe ultimele locuri în privința simpatiei de care se bucură o națiune.
Dar cel mai dureros lucru este distrugerea în acești ani postcomuniști a forței de muncă vii a națiunii, prin obligarea la migrație a peste 4 milioane de specialiști de toate gradele, lăsând țara fără brațul drept și vânjos al celei mai productive categorii de cetățeni ai patriei, care acum contribuie la prosperitatea altor țări. De ce acest lucru? Pentru că, actualii potentați, distrugând economia, au pus pe liber și fără nicio obligație, milioane de lucrători, din cele mai diverse domenii, pe care, în lipsa acestei supape- migrația, i-ar fi condamnat, în cele din urmă, la moarte sigură. Vorbind de libertatea de mișcare pe care cu toții punem mare preț, nu este același lucru să faci acest pas de bună voie sau să recurgi la această decizie crucială din motive de supraviețuire. În consecință, nu este vorba doar de aspectul pur economic, ci mai degrabă de cel de natură umană. Pentru că acești oameni n-au mers acolo la masa pusă, ci au fost lăsați la mâna hazardului, obligați la un examen extrem de dur de supraviețuire, la care unii au reușit, alții nu, de unde tot atâtea drame individuale. Iar dacă am fi să facem o sumă a îndurărilor prin care acești oameni au trecut până a ajunge la liman, acolo, departe de țară, la care adăugăm suferințele celor rămași acasă, cu toate consecințele ce decurg din această dislocare de țară, credem că poporului român în ansamblul nu i-a fost dat să trăiască de-a lungul vieții o dramă mai mare, cu excepția perioadelor de război.
Suntem de părere că pedalând mereu pe „greaua moștenire", prea ne facem că uităm prin ce au trecut și trec românii și țara în acești ani postdecembriști, când o mână de derbedei politici, aceeași de atâția ani, își fac veacul, jecmănind prin rotație resursele acestei țări, batjocorind fiii acestei națiuni, pentru ca lor, doar lor să le meargă bine. Aceasta cu orice risc sau sacrificiu.
Cu alte cuvinte, vorbind despre perioada comunismului și despre cea de acum, putem spune că românii au căzut din lac în puț. N-a fost bine nici atunci și nu este bine nici acum. Iar dacă analizăm lucrurile mai la rece, ajungem la concluzia că, proporțiile nesăbuinței și dezastrului postdecembrist sunt mult mai mari. Ar fi cazul ca de acest lucru să ne facem mai conștienți, punând gheara în gâtul acestor nemernici care pe zi ce trece duc țara de râpă, umilind o națiune care, prin resursele ei materiale și umane, ar trebui să aibă un cu totul alt destin și alt parcurs european.
