Tristeţi în ecourile Sărbătorilor Pascale…

Armenii din întreaga lume comemorează, astăzi, unul dintre cele mai negre momente din istoria ţării lor: un secol de la masacrarea, la ordinul autorităţilor otomane din 1915, a milioane de suflete. Tragedia a lăsat urme adânci în mentalitatea poporului armean, afectând relaţiile celor două ţări, în numeroase rânduri, deoarece Turcia, suspinând cam de multişor pe la porţile UE, respinge categoric termenul de „genocid", din ce în ce mai recunoscut şi vehiculat pe mapamond, propunând sintagma… edulcorată (!): „masacre reciproce în ultimii ani ai unui imperiu pe cale de prăbuşire". Câtă poezie!

În fine, cert este că miercuri, 15 aprilie a.c., „Comisia Europeană a avut patru puncte de pe agenda de lucru dedicate solicitării Parlamentului European pentru ca Turcia să recunoască genocidul armenilor. Această cerere vine însă în conjunctura în care şi unele dintre ţările membre ale Uniunii Europene ar trebui să ajungă să considere tragedia de acum 100 de ani a armenilor din Turcia a fi genocid". „Pe 24 aprilie vom comemora trecerea a 100 de ani de la acea perioadă neagră din istoria umanităţii. Mulţi armeni au căzut victime ale atrocităţilor comise în timpul Imperiului Otoman. Regretăm suferinţele îndurate de femei, bărbaţi şi copii, precum şi pierderea vieţilor omeneşti. Consiliul a primit rezoluţia Parlamentului European, care, printre alte teme, a chemat toate ţările membre să recunoască acele atrocităţi ca genocid şi încurajează instituţii şi state membre să contribuie la această recunoaştere" - a declarat, în context, Zanda Kalniòa-Lukaðevica, secretar de stat în Ministerul de Externe al Letoniei, ţară ce deţine preşedinţia prin rotaţie Uniunii Europene. „ Evenimentele de acum 100 de ani continuă să aibă efect şi în prezent în relaţiile turco-armene, în comunităţile armene din Uniunea Europeană şi menţin, încă, opinii divergente în cadrul Uniunii în privinţa acestei tragedii" - a spus Kristalina Georgieva, vicepreşedinte al Comisiei Europene, care a adăugat: „Indiferent de cuvintele pe care le folosim pentru a descrie acele evenimente înspăimântătoare, nu se poate nega realitatea istorică. Ea reprezintă atrocităţi cumplite suferite de poporul armean, care nu trebuie uitate niciodată. Parlamentul European poate conta pe colaborarea Comisiei Europene, pentru a extrage învăţăturile potrivite din această lecţie a istoriei, pentru a nu mai repeta greşeli din trecut în viitor. Am construit o Europă ce este cămin pentru toţi europenii, o casă primitoare. Comisia Europeană încurajează ambele părţi să deschidă calea pentru o reconciliere completă. Reconcilierea este una din valorile pe care s-a construit Uniunea Europeană. Comisia Europeană doreşte ca relaţiile dintre Turcia şi Armenia să se normalizeze cât mai curând posibil." (Radio România Regional)

Cu trei zile înainte, însuşi Papa Francisc folosise termenul „genocid", evocând, în cadrul slujbei duminicale din Catedrala San Pietro di Roma, consacrată memoriei armenilor masacraţi între 1915 şi 1917: „«În secolul trecut, familia noastră umană a trecut prin trei tragedii masive şi fără precedent. Prima, care este considerată în mod larg drept «primul genocid al secolului al XX-lea a lovit poporul vostru armean» - a declarat Suveranul Pontif, citând un document semnat, în 2000, de către Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul armean. «Celelalte două au fost comise de nazism şi stalinism. Mai recent, au avut loc şi alte exterminări în masă, precum cele din Cambodgia, Rwanda, Burundi, Bosnia», a adăugat Papa. Messa a fost oficiată împreună cu patriarhul armean, Nersese Bedros XIX Tarmouni, cu elemente de rit catolic armean, şi în prezenţa preşedintelui Armeniei, Serj Sarkisian" (Agerpres).

Partea armeană estimează că 1,5 milioane de armeni au fost ucişi între 1915 şi 1917, la sfârşitul Imperiului Otoman. Numeroşi istorici şi peste douăzeci de ţări, inclusiv Franţa, Italia şi Rusia, au recunoscut genocidul împotriva armenilor. În schimb, Turcia afirmă că a fost vorba de un război civil, în care şi-au pierdut viaţa între 300.000 şi 500.000 de armeni şi tot atâţia turci. Mai mult decât atât, Articolul 301 din actualul Cod Penal al Turciei condamnă orice denigrare a „identităţii turce" (ofensă adusă Guvernului Republicii Turcia, instituţiilor juridice ale statului, organizaţiilor militare sau de securitate, pedepsită cu închisoare de la şase luni la doi ani) „discuţiile publice despre Genocidul Armean şi implicarea Turciei în crimele care au înnegrit începutul de secol XX fiind considerate acte ofensatoare şi pedepsite conform legii". Despre acest articol de lege, Organizaţia Amnesty International afirmă că „reprezintă o ameninţare directă pentru dreptul fundamental al libertăţii de exprimare". „Acestui articol de lege i-au căzut victime nume sonore ale culturii mondiale, precum scriitorul Orhan Pamuk, scriitoarea Elif Şafak sau jurnalistul turc de origine armeană Hrant Dink, care a fost asasinat în data de 19 ianuarie 2007 de către un tânăr naţionalist turc, dar şi mulţi alţi jurnalişti, personalităţi condamnate în baza acestei legi pentru «îndrăzneala» de a vorbi despre Genocidul Armean»."

De fapt, conform AFP, liderii islamo-conservatori turci respinseseră, miercurea trecută, încă în avans, votul ce urma a fi pronunţat de Parlamentul European: „Indiferent de rezultat, votul Parlamentului Uniunii Europene îmi va intra pe o ureche şi îmi va ieşi pe cealaltă, întrucât Turcia nu poate recunoaşte un astfel de păcat şi o astfel de crimă" - a declarat preşedintele Recep Tayyip Erdogan, înaintea unei vizite oficiale în Kazahstan. „Nu ne vom lăsa naţiunea să fie insultată pentru istoria sa" - a susţinut şi premierul turc, Ahmet Davutoglu, într-o reuniune cu ocazia lansării campaniei electorale a partidului aflat la guvernare, în perspectiva alegerilor din 7 iunie. Deşi… conform aceleiaşi surse, „«Turcia împărtăşeşte suferinţele copiilor şi ale nepoţilor» armenilor" - declara, luni, Biroul premierului turc. Prezentându-le «condoleanţe» descendenţilor victimelor acestei drame, survenită între 1915 şi 1917, Biroul lui Ahmet Davutoglu estimează că Turcia şi Armenia, ţări vecine, trebuie «să-şi oblojească rănile acestui secol şi să-şi restabilească raporturile umane» - se precizează în comunicat." Dă, Doamne!

Mii de armeni trăiesc în România de aproape un mileniu, răspândiţi în mai toate regiunile ţării, prima atestare a prezenţei lor fiind un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din Cetatea Albă. Se pot scrie tomuri. Fluxul cel mai recent, şi din care se trag actualii componenţi ai coloniilor din sudul ţării, datează de la sfârşitul secolului trecut, când armenii au fugit de masacrele hamidiene din Constantinopol şi din provinciile otomane, dar mai cu seamă de la începutul deceniului al treilea al secolului nostru, când supravieţuitori ai genocidului din 1915 au găsit adăpost, printre cele dintâi cămine ospitaliere, în România. (Wikipedia)

La ceasul amintirii, în memoria naşului meu, Armenac Marcarian, a prietenului dr. acad. Berdj Aşgian, alături de suferinţa prietenilor mei armeni, urmaşi, sau nu, ai victimelor genocidului din 2015, am să vă spun un fragment dintr-o poveste:

„… Uneori, sâmbăta seara, împreună cu părinţii, mergeam în vizită la naşii lor de cununie, şi ai mei de botez, pe strada Cireşoaia, la numărul 2. Ascunsă privirilor indiscrete de perdeaua grea şi parfumată de flori aduse de prin Orient, care-i înfăşurau gardul înalt, căsuţa cochetă a bijutierului mi se părea un adevărat palat. După ce înghiţeam rapid zaharicalele expuse artistic pe masa din chioşcul aidoma celui din curtea casei din Armenia a bunicilor săi - asasinaţi de turci -, ca să scape de întrebările mele, naşul mă lua de mână şi mă ducea în casă, în camera cu gratii la ferestre ce-i servea şi de atelier. Pe o măsuţă plină de instrumente metalice minuscule, asemănătoare tacâmurilor din casa păpuşilor, deschidea o lădiţă cu pietre preţioase şi începea să mi le prezinte: «Acesta roşu e rubin, acesta albastru e safir, acesta verde e smarald, trebuie atenţie mare la montaj, să nu le zgârii, fiindcă îşi pierd lumina iniţială - chiar dacă le şlefuieşti din nou, nu vor mai arăta niciodată la fel. Unele poartă noroc, altele aduc blesteme - eu din acelea nu ţin în casă, şi nici nu montez, căci nu vreau să-mi fac păcate. Stai cuminte şi priveşte-le mult, din toate părţile! Doar aşa le poţi învăţa şi deosebi de cele false. Dacă ai să le îndrăgeşti, vei fi prietenă şi cu pământul care le ascunde în măruntaiele lui. Să nu le pui pe tine mai multe deodată şi felurite, fiindcă se vor supăra şi nu vor mai străluci. Nici Dumnezeu nu le-a aşezat în grămadă acolo, jos. Iubeşte-le ca pe un dar al pământului, aşa cum iubeşti animalele şi soarele! Nu altfel, pentru că, pe cât de bune pot fi pentru sănătate, pe atât de distrugătoare pot deveni pentru sufletele care se murdăresc».  Era un bărbat înalt şi frumos, ca toţi armenii. Un chip majestuos de efigie antică, smead, cu nas acvilin şi ochi imenşi, negri ca onixul, care aruncau fulgere când, sorbind din mastică, îşi amintea dezastrul exilului care îi marcase toată viaţa.   Pe vremea aceea nu înţelegeam nimic din ce discutau cu aprindere cei mari, nici nu eram atentă, de fapt, fascinată de pietrele care îmi deveneau din ce în ce mai apropiate şi ale căror glasuri de ape le păstrez şi azi în amintire. Le învăţasem pe toate, în mai toate variantele, încât nu o dată am cochetat cu ideea de a studia geologia."

Odihnească-se în lumină!

 

Lasă un comentariu