Azi, în România, mass-media îl defăimează, nepedepsită, pe Avram Iancu, eroul naţiunii române, numindu-l „criminal în masă al maghiarilor", bandit care a stat în fruntea unei actiuni de teroare prin care „au fost exterminaţi, cu cruzime, copii, femei şi bătrâni."
Nici vârsta mea înaintată - având aproape 86 de ani - şi nici diabetul zaharat de care am fost diagnosticat cu mulţi ani în urmă, pe care încerc să-l ţin sub control prin administrarea insulinei prin injecţii pentru a supravieţui, fiind imobilizat la pat în ultima perioadă, nu m-au constrâns să renunţ la vechiul meu obicei, şi anume de a răsfoi, în mod regulat , cele mai importante ziare de limbă maghiară şi română. Astfel, spicuind ziarele, în câteva cotidiane de limbă maghiară, editate în Transilvania, am citit asemenea cuvinte defăimătoare, incalificabile despre legendarul conducător al Revoluţiei Române din Transilvania, Avram Iancu, pe care nu pot să le trec sub tăcere, nici în calitatea mea de cetăţean român, loial, de naţionalitate maghiară, dar nici ca scriitor, publicist maghiar şi patriot român.
Iată, cuvintele defăimătoare, spuse despre Avram Iancu de unii mari maghiarotarzi, orbiţi de ură: „Cum este posibil să se abţină fie şi un singur reprezentant al UDMR în timpul declarării drept erou istoric a lui Avram Iancu, care a stat în fruntea unei acţiuni de teroare prin care au fost exterminaţi, cu o cruzimă bestială, oameni maghiari? A întoarce capul, a se abţine în momentul declarării drept erou a unui tâlhar care a ucis maghiari, înseamnă nu numai laşitate, dar şi complicitate". (Zsolt Attila Borbély: Márciusi füttyháttér - Fluieratul din Martie -, Erdélyi Napló, 26 martie 2015).
Acest tânăr, Zsolt Attila Borbély, care se declară deschis drept horthyst, plecând din România la Budapesta, trimite, săptămânal, câte un material de presă publicaţiei clujene de limbă maghiară, „Erdélyi Napló", scris pe un ton agresiv, de pe poziţia unui mare maghiarotard, care varsă flăcări spumegând împotriva României. În articolele sale - precum în cel citat - UDMR este etichetată cu „trădarea naţiunii maghiare", deoarece niciun parlamentar al Uniunii nu a protestat în Legislativul român împotriva Legii pentru declararea lui Avram Iancu Erou al Naţiunii Române.
În mod caracteristic, conducerea superioară a UDMR nu protestează împotriva unei asemenea calomnieri, deşi lipsa lor de loialitate faţă de ţara în care trăiesc s-a văzut, şi de această dată, prin faptul că nu se delimitează de acei lideri ai săi care, în Parlamentul României, au votat împotriva adoptării legii pentru conferirea titlului de „Erou al Naţiunii Române" lui Avram Iancu, ba mai mult, în frunte cu László Borbély, s-au abţinut de la vot.
Pe baza acestei atitudini este justificată întrebarea: Este de acord conducerea superioară a UDMR cu defăimarea lui Avram Iancu, lansată de horthystul Zsolt Attila Borbély sau de extremiştii, şoviniştii maghiari, asemănători cu el? Acest tânăr din Budapesta, care dă lecţii, nestânjenit, tuturor, ştie să scrie despre Avram Iancu numai cu expresii triviale, calomniatoare. El şi-a dovedit clar această atitudine ruşinoasă, strigătoare la cer, ostilă, manifestată împotriva României, împotriva poporului român la una dintre manifestările festive care a avut loc la Statuia Libertăţii din Arad, când s-a revoltat pentru că a fost nevoit să asculte şi discursuri rostite în limba română, ba mai mult, şi Imnul Naţional al României. De asemenea situaţii neplăcute, care îi tulbură instinctele primitive, de fiinţă neevoluată, acest individ poate scăpa foarte simplu: nu trebuie să mai participe în România la asemenea manifestări.
Un alt articol, intitulat „Strigăt secuiesc pe 10 martie 2015" (Székely Kiáltás 2015 március 10-én"), a fost publicat în săptămânalul „Európai Idõ", din Sfântu Gheorghe, de redactorul-şef al acestei publicaţii, Alpár Horváth, articol care aruncă cuvinte defăimătoare asupra lui Avram Iancu (21 martie 2015-3 aprilie 2015). Transmiţând un mesaj românilor, redactorul-şef scrie: „În persoana lui Avram Iancu îl ridicaţi în slăvi pe un criminal în masă al maghiarilor şi îl consideraţi drept un sfânt, ceea ce este mai mult decât o ruşine, este defăimare..."
Acest tip de comportament de fanfaron, de mare maghiarotard şi secuist, similară cu atitudinea horthystului Zsolt Attila Borbély, incontestabil este o ruşine şi o defăimare, deoarece se bazează pe cea mai revoltătoare şi barbară falsificare istorică, pe cea mai criminală minciună istorică. Într-un cuvânt, este defăimarea istoriei poporului român, a naţiunii române, care este interzisă şi sancţionată sever de Constituţia ţării, aflată în vigoare.
Aceste calomnieri incalificabile, citate mai sus, susţin - negând, într-un mod mârşav, adevărul istoric - că Avram Iancu şi camarazii săi, îndemnaţi fiind doar de ura rasistă şi naţională, s-au opus, dintr-un sentiment de repulsie faţă de maghiari, trupelor honvezilor, luptătorilor pentru libertate ai Revoluţiei maghiare din 1848-1849. Faţă de acesta, incontestabila faptă istorică şi adevărul istoric înseamnă ceea ce a scris Avram Iancu, pe 27 iunie 1849, în scrisoarea adresată locotenentului-colonel József Simonffy: „...În aceste două patrii surori, maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român şi nici românul fără maghiar.... Amândouă părţile vedem că pericolul ne ameninţă, încă de aproape, şi totuşi nu ne putem înţelege... Însă să credeţi, domnilor, că răscularea noastră nu s-a întâmplat prin amăgirea Austriei (după cum dumneavoastră rău sunteţi informaţi), ci pe noi ne-a răsculat nerecunoaşterea naţionalităţii politice, tiraniile şi barbariile aristocraţilor transilvani, maghiari... De credeţi în cer un Dumnezeu şi pe pământ o patrie, luaţi alte mijloace de a trata cu noi, convinge-veţi deplin, că între noi şi voi armele niciodată nu pot hotărî".
Istoricul maghiar, I. Tóth Zoltán, scrie: „Conducătorul revoluţiei maghiare, Lajos Kossuth, tocmai această abordare - cu alte mijloace - nu a înţeles-o. Această înţelegere cu o naţiune nu a fost niciodată atât de aproape, aşa cum a fost cu românii, în mai 1849. A fost vina lui Lajos Kossuth că accentul l-a pus exagerat de mult pe cucerire, vrând, mai degrabă, să arate forţa, neacceptând nici tăcerea armelor, bine justificată".
Seria faptelor istorice dovedesc că finalul s-a săvârşit în Transilvania cu un război sângeros, care a provocat imense pierderi din partea ambelor părţi, cu un război civil nemilos în care oştile maghiare şi române s-au atacat şi omorât reciproc. Cu alte cuvinte: „Cele două naţiuni s-au tras una pe cealaltă în mormânt..."
Mişcarea revoluţionară, condusă de românul transilvănean Avram Iancu, este negată într-un mod mârşav de defăimători, care nu vor să recunoască gravele insultări sociale şi naţionale, asuprirea politică şi naţională al cărei scop era nimicirea existenţei naţionale, ceea ce a condus la răscoala revoluţionară a românilor din Transilvania, sub conducerea lui Avram Iancu. Calomniatorii neagă şi faptul că Lajos Kossuth nu a reuşit să treacă peste originea sa de nobil şi, în general, de lumea îngustă a libertăţii nobile maghiare, şi de aceea a apreciat solicitările de natură socială şi naţională justificate ale naţionalităţilor - care trăiau într-un număr mare pe teritoriul ţării -, inclusiv ale românilor de pe poziţia exclusivismului naţional maghiar, a hegemoniei naţiunii maghiare şi de stat. Este cunoscut că Lajos Kossuth nu a reuşit, în condiţiile în care întârzia formarea naţiunii civile, să aplice în mod direct practica politică revoluţionară, conform căreia iobagilor le trebuiau asigurate, fără deosebire de apartenenţă socială, drepturi de posesiune, trebuiau îndepărtate toate obstacolele din calea promovării caracterului naţional al maselor nemaghiare, adică a populaţiei române, pentru ca, în final, naţionalităţiile să beneficieze de garanţii constituţionale, în vederea săvârşirii identităţii lor naţionale, culturale şi lingvistice.
De aceea a condus Avram Iancu trupele împtotriva honvezilor lui Kossuth, asumându-şi, în acest război groaznic, infernul aruncat de trupele de honvezi asupra românilor din Transilvania: incendierea satelor şi asezărilor locuite de români, precum şi raderea de pe suprafaţa pământului a bisericilor ortodoxe. Şi, de toate aceste lucruri, nu vor să ia la cunoştinţă calomniatorii mârşavi ai lui Avram Iancu, care vorbesc, unilateral, doar despre contraatacurile inevitabile ale luptătorilor români din conflictul armat, de aşa-numita bătălie de la Aiud, trecând sub tăcere faptul că honvezii lui Kossuth au folosit nu o dată, într-un mod barbar, armele faţă de ţăranii români care şi-au exprimat nemulţumirile, în mod justificat, când au ucis zeci de iobagi români (de exemplu, masacrul în masă din Mihalyfalău, din comitatul Bihor).
Mulţi istorici maghiari - Jakab Elek, Jancsó Benedek, Móhi Sándor, Szabó Ervin, Aradi Viktor, Makkai László, Kovács Endre, Trócsányi Zsolt, I. Tóth Zoltán, Csatári Dániel, Kovács József, Bányai László - constată, în unanimitate, pe baza faptelor istorice, ca o concluzie finală, că responsabilitatea pentru sângerosul conflict armat din Transilvania, pentru baia de sânge îngrozitoare din 1848-1849, îi revine, înainte de toate, conducătorului luptei pentru libertate, Lajos Kossuth, care, foarte târziu, abia după înfrângerea revoluţiei maghiare, în anii petrecuţi în emigraţie, şi-a dat seama că „ar fi trebuit să trateze cu alte mijloace" naţionalităţile din ţară, al căror număr se ridica la ordinul milioanelor, şi să acorde ceea ce revoluţionarul radical, cel care a urgentat rezolvarea chestiunii naţionale, contele Teleki Laszlo, scria, încă pe 7 martie, în semn de avertisment, adresându-se către Lajos Kossuth: „Ar trebui încheiată o înţelegere cu sârbii, cu românii, cu croaţii, ceea ce, după părerea mea, nu este un lucru chiar imposibil. Te rog, pe Dumnezeu, să le daţi tot ceea ce se poate".
Învăţătură istorică, veşnică, şi memento!
Din cauza obsesiei privind hegemonia naţională maghiară, a supremaţiei maghiare de stat, acest mesaj a găsit numai urechi surde. Şi azi ca şi ieri!
