„Orice tânăr, în evoluţia lui firească, începe prin a se întreba care este sensul vieţii, ce este iubirea, de ce suferă oamenii, de ce murim, ce este moartea, ce este sufletul". Aceasta este părerea unui confrate în ale scrisului care are condei şi autoritate.
Nu mi-aduc aminte ca în anii şcolăreşti sau studenţeşti să fi avut timp sau motiv să-mi pun asemenea întrebări cruciale, decisive, să-ncerc să formulez un răspuns cât de cât după măsura înţelegerii mele sau, şi mai dificil, să caut să „filozofez" pe marginea lor.
Astăzi, când mă apropii cu paşi repezi de capăt, când am intrat în zodia „deznodământ", de-abia acum încep să-mi pun întrebările de final.
Probleme simple, facile, comode, lesnicioase, stânjenitoare, frivole, cu sau fără rezoluţii, sunt ridicate cu duiumul de mai toţi tinerii sau de vârstnici, în funcţie de condiţia fiecăruia.
Tânăr, adult sau vârstnic, ne împlinim zilele în maniere diferite şi asta în funcţie de tiparul psihic comportamental ereditar şi de condiţiile social-profesionale ale fiecăruia. Unii vin pe lume cu o amprentă psihologică depresivă, alţii sunt maniacali, unii cu coloratură adeziv-epileptică, alţii bipolari, unii sunt demonstrativi, alţii au firi hiperexacte. Unii şablonari îşi duc viaţa după tipic, alţii, spirite inventive, îşi consumă viaţa liberi, originali, cu ciudăţenii, cu extravaganţe, iar alţii, care sfidează regulile decenţei şi ale moralei, se înfrăţesc cu Bacchus şi cu Pan şi o duc, cât o duc, în funcţie de crahul creierului, de infirmitatea ficatului şi de necroza pancreasului.
Fiecare este un model aparte, pentru că fiecare este altul şi altul şi altul. Nici nu am exista dacă am fi toţi într-o uniformitate permanentă, dacă am avea toţi aceeaşi înfăţişare, aceeaşi desfăşurare de afect, de gândire, de reacţie etc. Lipsa de varietate ar duce în cele din urmă la anularea schimbării, la anularea variaţiei, la anularea fluctuaţiilor, ori oscilaţia este energie şi viaţa este energie.
Fără să ne gândim, fără să luăm aminte la cele ce spun cei care cu vârsta au ajuns în „linia întâia", procedăm pe parcursul vieţii ca şi cum am fi eterni. Muncim de dimineaţa până seara, suferim pentru mofturi, pentru flecuri, de parcă ar urma să trăim veşnic. Afirmaţia este valabilă numai pentru eutimic, omul sănătos la minte. Aşa este plămădit organismul nostru, să nu simtă pericolul trecerii timpului, să nu simtă ameninţarea eternităţii. Ca urmare, meschinii trăiesc după formula, „aprés moi, le déluge", cheflii după tipicul „la vie en rose", iar nesimţiţii după regula, după ritualul „dolce far niente".
De obicei aceste situaţii sunt generatoare de întrebări facile. Marile întrebări, zise ruseşti, le amânăm către sfârşitul intervalului. De ce sunt numite ruseşti când le găsim şi la Strindberg, la Bayron, la Hesse, la Eminescu? Nu mai departe, în ograda noastră, la o aruncătură de băţ este poezia „Moartea lui Fulger", cu multe întrebări şi multe răspunsuri:
„De ce să cred în El de-acum / În faţa lui au toţi un drum
Ori buni, ori răi, tot un mormânt! / Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt / Şi viaţa fum!
De ce să plângi privind în sus,/ Mai bine ochii-n jos să pleci
Să vezi pământul pe-unde treci! El nu e mort!
Trăieşte-n veci, E numai dus".
La orice vârstă, o întâmplare stresantă care perturbă echilibrul psihosomatic în bine sau în rău este generatoare de întrebări. Acestea au de regulă o puternică încărcătură emoţională.
Dilema hamletiană este un gen de întrebare condiţionată de un conflict, de un „casus beli" în familie. Când prinţul şi-a dat seama de uneltirile criminale ale unchiului şi ale mamei, când s-a convins că există o cauză justă, deci un motiv suficient să deschidă conflictul şi să-l rezolve, în ultimă instanţă, „ultima ratio", nu s-a hotărât să acţioneze răzbunător.
„A fi sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea".
De câteva secole, tema „a fi" şi problema „a nu fi" constituie obiectul discuţiilor, al preocupărilor literaţilor şi filozofilor şi încă nu le-au dat de capăt.
Este de înţeles, este firesc şi nu este disonant ca un tânăr prinţ, într-un cimitir, la marginea unei mormânt deschis, cu craniul lui Iorick în mână să îşi pună întrebări cu tâlc. Ar fi nepotrivit, deplasat ca un octogenar cu simţul critic la limită, cu lapsus memoriae confirmat de practică, încovoiat de reumatism şi tremurând de Parkinson, să joace aceeaşi scenă.
Pe un old man sau un very old man, în mediul casnic sau la întrunirile tovărăşeşti săptămânale la cafeneaua din colţ, îl frământă tot o singură întrebare, un sigur subiect, o singură temă:
Este sau nu este?
Sunt sau nu semne că există lumea de dincolo? Este ceva dincolo de tunel, se întreabă cu speranţă pensionarul onest fără pedeapsă în curriculum sau cu groază, dar şi cu ceva speranţă, octogenarul penal care a fost repartizat la Charon ca să-l treacă Styx-ul. Un „liric" mai şugubăţ le răspunde în scris şi unuia şi altuia că: „Cea mai infidelă amantă a omului este speranţa. Te înşală zilnic, totuşi, trăieşti cu ea toată viaţa!" Nu-i tocmai aşa. Speranţă, sentiment de încredere la realizarea unei dorinţe sau a unei acţiuni aduce energii suplimentare subiectului şi până la urmă contribuie la rezolvarea favorabilă a lucrării.
De când Heisenberg şi Niels Bohr au deschis calea fizicii cuantice, iar Dirac şi Schrödinger au avansat teoria câmpurilor cuantice, fenomenele paranormale încep să aibă un suport ştiinţific, iar convingerea lui Hamlet că „Restul e tăcere" ar fi de discutat.
Astăzi ne apropiem tot mai mult de adevăruri nonmecanice. Dorim să cunoaştem tot mai mult jocul fascinant a interacţiunii particulelor subatomice. Privim creierul ca pe un computer cuantic, iar substanţa cromatofilă şi canaliculele lui Holmgren din neuroni, ca elemente de stocare a memoriei. Conştiinţa o înţelegem ca pe o informaţie stocată la nivel cuantic, care nu se pierde după moartea fizică. Astăzi, când privim matematica ca pe un passe-partout (şperaclu) care ştie să deschidă orice, care ar putea să ne arate care este adevărul de dincolo de simţurile noastre mărginite, crezarea lui Hamlet - În rest e tăcere - încep să nu o mai iau în seamă!
