Pac, pac, te-am nimerit, eşti mort! Nu mă-ntere! Eşti afară din joc! Mortul, nu şi nu! Ambiţios! Se ridică din tufişul-ascunzătoare şi caută alt adăpost, unde să nu mai fie nimerit de gloanţele venite din mitraliera verbală cu foc continuu!
Cele mai multe dintre armele micilor beligeranţi erau (din bucăţi) de lemn. Ţeava şi corpul armei erau „asamblate"- legate cu sârmă, care cum se pricepea.
Erau câţiva, din ambele tabere, care foloseau armament de ultimă generaţie, arme mixte, cu corp de lemn şi ţeavă metalică. Dacă apăsai pe trăgaci, chiar produceau un zgomot care se vroia a fi unul de glonţ ieşit pe ţeavă.
Cu astfel de arme sofisticate se economisea muniţie (verbală!) şi, pe deasupra, erau menajate şi corzile vocale ale micilor ostaşi, care erau scutiţi să strige din toţi rărunchii, pac, pac, prrrrr, bum, până binevoia duşmanul să cadă răpus, adică să facă pe mortu'.
Furnizorul, comerciantul de armament sofisticat era şi armurierul ad hoc, nenea Sandu minte-ngustă, care fabrica armele în micul lui atelier de lăcătuşerie. Copiii îl iubeau, şi el iubea copiii, aşa că armele erau livrate ambelor părţi, gratis, la pachet cu instrucţiunile verbale ale constructorului: mă, să aveţi grijă cum vă jucaţi, să nu vă scoateţi ochii cu ele!
Un comerciant - fabricant de arme atipic, nea Sandu ăsta! Nu câştiga nici doi bani răi de pe urma fabricării şi vânzării de arme! De-ar trăi azi…
De dragul adevărului…istoric, e bine să precizez că luptele se duceau prin anii '50-'60 ai secolului trecut, iar teatrul de operaţiuni era când grădina din jurul grupului statuar Ştirbei Vodă, când ruinele Hanului Hurez.
Noi, copiii de pe strada Madona, eram când ruşi, când nemţi. Împărţeam cu adversarii noştri tradiţionali, copiii din blocul Popa Şapcă, onoarea de a fi ruşi care băteau la nemţi ca la fasole!
Sincer să fiu, ne plăcea să fim mai mult ruşi, pentru că aşa vedeam noi în filmele de război, ce viteji erau ruşii şi ce blegi erau nemţii. Trăgea câte un rus în cioporul de nemţi din faţa sa, trăgeau şi nemţii, dar toţi nemţii cădeau seceraţi; rusul, nu şi nu!
Copii fiind, chiar credeam că soldaţii ruşi sunt aşa de viteji că unul de-al lor face cât zece nemţi! Ca să nu mai vorbesc de vitejiile piloţilor de vânătoare care secerau la nemţi, oho, grămadă! Aşa văzuserăm noi, copiii, la „Apollo", în filmul „Normandia-Niemen".
Piloţii noştri, mă rog, cei cărora le plăcea să facă pe piloţii, îşi puneau pe cap o calotă rămasă dintr-o minge de cauciuc tăiată-n două (chipurile, căştile de piele ale aviatorilor din film, francezi şi ruşi) şi se urcau într-un copac. De-aici, pluteau cu… privirea peste tot frontul. Era greu să nu fii reperat, sau să faci vreo mişcare fără să intri în azimuturile eroilor aerului. Dacă te ţintea vreun vânător din carlinga (pomul) lui, nu mai aveai scăpare, erai mort! Prrrr, Mircea, eşti mort, Normandia-Niemen loveşte la fix!
Veţi spune că aceste jocuri din copilărie, de-a războiul, erau crude. Păi, atunci, ce să mai zicem de jocurile copiilor de azi, marcate de violenţe extreme? Eu, unul, cred că, într-adevăr, jocurile copiilor de-acum 50 de ani erau crude, luând în calcul vârsta… crudă a participanţilor.
Oricât de crude ar fi, la propriu şi la figurat, jocurile copiilor de ieri şi de azi, de-a războiul, ele vor fi şi vor rămâne, totuşi, jocuri, la urma urmelor!
Dar ce te faci când maturii de ieri şi de azi care au făcut/fac din jocul de-a războiul tragice realităţi?! Nu ştiu cum se face, dar noi, copiii, ştiam până unde să împingem jocul ca să nu ne rănim. Eram actori buni! Actori ca şi actorii adevăraţi care jucau/joacă în piesa „Jocuri crude" a dramaturgului rus Alexei Arbuzov. Nu e o piesă despre război, dar îmi place titlul!
În toată lumea „se luptă zilnic împotriva vieţii"! În numele Păcii! În toată lumea sunt focare de război! Unul este foarte aproape de noi!
După ce America instală la Deveselu scutul antiatomic, după ce se-nmulţiră aplicaţiile NATO în coasta Rusiei, oficialii ruşi, inclusiv preşedintele, deveniră vocali, ameninţând America, NATO, Europa.
Pe de altă parte, America şi NATO susţin că elementele antirachetă instalate în Europa nu sunt îndreptate împotriva Rusiei, ele având menirea de a veni în întâmpinarea unor ameninţări din partea unor ţări ca Iranul, care nu se supune reglementările internaţionale privind armele nucleare.
Nu ştii ce să mai crezi! Care dintre cei doi grei, Rusia şi America, atacă şi care se apără?
Noi, românii, pe unde suntem în acest dialog, de fapt, duel al (deocamdată) declaraţiilor? Cam pe nicăieri. Oricum, nu contăm. Armia română din zorii mileniului 3 e sublimă, dar lipseşte aproape cu desăvârşire! E subţire de tot, şi numeric şi, mai ales, ca tehnică militară din dotare.
Recentele ameninţări voalate ale Rusiei la adresa României şi a Poloniei sunt un fel de bătut şaua ca să priceapă iapa. Noi şi polonezi suntem şaua. Dar iapa se face că n-aude sau că nu pricepe. O ţine pe-a ei. Până una alta, că va pricepe, că nu va pricepe iapa, noi vom fi… calul de bătaie, pionul sacrificat!
...Era 1962. Pe-atunci eram la vârsta copilăriei, când unul dintre jocuri era de-a războiul. Atunci eram cu arme şi bagaje, în tabăra rusească, precum am povestit la începutul acestor rânduri. Nu ştiam eu atunci că ruşii erau consideraţi de americani duşmani nu numai ai Americii, ci şi ai păcii mondiale.
Mult mai târziu, când simpatia mea dezertase din tabăra rusească, am aflat despre „războiul rachetelor". Ruşii instalaseră în Cuba rachete, adică la doi paşi de coasta de est a Americii. Desigur, nu cu scopul declarat de atac.
Preşedintele Kennedy declara atunci: „acţiunea URSS este o ameninţare clandestină, nesăbuită şi provocatoare ce ameninţă pacea mondială". Până la urmă, Kennedy şi Hrusciov şi-au dat mâna şi s-a evitat un posibil război mondial.
Cu toţii sperăm, şi azi, la o înţelegere între America şi Rusia, dar nu pe teritorii!
Copil fiind, am iubit, conform ideologiei vremii, „viteaza armată rusă". Mai târziu, am început să iubesc marea cultură rusă. Nu mai iubesc armata rusă, şi nicio armată din lume, care iese din graniţele ţării ei spre a ocupa alte ţări. În schimb, mă las cu mare drag, şi azi, (pre)ocupat de marea cultură, în special literatură rusă!
Afară e un vânt de te ia de pe picioare! De câteva zile încoace, la 11a.m, vântul începe să bată cu putere. Parcă ar fi austrul dinspre nemţi, aşa punctual e. Dar, la cât de viteaz se-arată uneori, parc-ar fi crivăţul…
Privesc pe geam şi mă trezesc fredonând uşor, aşa ca un descântec de oprit vântul şi de alungat norii ameninţători, de război: „Te-am iubit Ludmila, când eram mai mic / Oferindu-ţi, zilnic, flori presate-n plic (…) Ce mai faci Ludmila, în ce ploi te scalzi / Şi-n ce iarbă luneci / Cu genunchii calzi? (…)Împletind aiurea flori de mucava / Te-am iubit Ludmila, foarte mult, cândva".
