În această zvârcolire, care face valuri-valuri, a unor neputincioşi, care, în naivitatea lor, chiar se cred personaje importante în vălmăşagul ăsta politic european, o piticanie - Borbely Attila Zsolt - îşi permite, ca jalnic purtător de pix, să maculeze, în „Erdély Napló", din 26 martie 2015, imaginea Eroului Naţional Avram Iancu, mândrul Crăişor al Munţilor, comandant de oaste, la 24 de ani, în Cetatea de cremene a Apusenilor la 1848-1849. Supărat-foc că niciun reprezentant al UDMR, în timp ce Avram Iancu era declarat, în Parlament, Erou Naţional, n-a protestat, el îşi permite să arunce cu noroiul urii lui viscerale. După capul lui sec, „Avram Iancu a stat în fruntea unei acţiuni de teroare prin care au fost exterminaţi, cu o cruzime bestială, maghiarii!". Aşa că, după el, Eroul Naţional Avram Iancu este „un tâlhar care a ucis maghiari". Citiţi şi vă cruciţi!
O nouă obrăznicie ungurească! Care ar fi cuvintele potrivite, în cazul mizerabilului? Sfidare! Neobrăzare! Aroganţă! Nesimţire! Repetent la istoria reală, adevărată, a Ardealului, insul ăsta, copleşit şi complexat de boala grea şi lungă, ei zic că-i fără leac, a „nostalgiei Trianonului", fluturând steagul unei dictaturi, cea a liderilor minorităţii maghiare din Transilvania, încorporat, cu ura lui viscerală, în rândul penibililor neorevizionişti de la Budapesta, uită, din păcate, că, în faţa memoriei Eroului Naţional - Avram Iancu, chiar şi pe catalige, un pigmeu tot pigmeu rămâne, oricât s-ar agita şi ar asuda!
Cu pornirea lui, cu acea periculoasă infirmitate a gândirii, falsificând întâmplările de la 1848-1849 şi istoria Ardealului şi, deopotrivă, nepermis, adevărul, individul se întoarce într-un spaţiu revolut al Evului Mediu, ca duşman declarat al României, ca ticălos, înfumurat, înrăit denigrator al Eroului nostru Naţional şi al neamului românesc.
Considerând că dacă-i un fel de purtător penibil de pix, el are tot dreptul să scrie orice, cum îl taie capul, împotriva tuturor evidenţelor, să împroaşte cu noroi, ca un horthyst declarat, în stânga şi în dreapta. Tot ce-i sentiment românesc şi interes naţional, pentru el, liber la hulire, este o ţintă, şi nu are nicio reţinere în pornirile lui bolnăvicioase în înjosirea demnităţii noastre româneşti! Mereu pândind, ca o hienă flămândă, în jungla revizionismului de culise, insul, maculând imaginea Iancului, se înscrie printre hulitorii noştri permanenţi.
Iată cine şi cu ce condei (roşu-alb-verde) falsifică istoria şi întâmplările timpului! Se vede, cât de colo, că nu-i cu nimic mai breaz decât acel zărghit Csibi Barna, derbedeul cu apucături de călău, care, în ura lui viscerală, jucând rolul unei jalnice piticanii, şi el dus cu pluta, care şi-a permis ca, la 14 martie 2011, într-un spaţiu public, într-un loc circulat, sub privirile unor copii, să-l „judece" şi să-l „spânzure", simbolic, pe Avram Iancu, sub chipul unei păpuşi!
Iar pentru o corectă informare (oare nu spunea Aristotel: „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten Adevărul!"), îi mai amintim repetentului la lecţia de istorie a Ardealului, că, la 1848-1849, călăii adevăraţi ai românilor ardeleni au fost Kossuth Lajos, Bem, cei 13 generali şi alţi puternici ai vremii.
Iar dacă vrea adevărul, nu ficţiunea lui bolnavă, despre Eroul Naţional - Avram Iancu, îi oferim, să bage bine la cap insul, Raportul, nu al vreunui român subiectiv, ci al căpitanului Gratze către Excelenţa Sa, baronul de Wohlegemuth, guvernatorul civil şi militar al Transilvaniei, raport redat în cartea „Istoria mişcării româneşti din Ardeal, în anii 1848-1849", după „Părţi alese din Istoria Transilvaniei, de George Bariţ, urmată de rapoartele prefecţilor de legiune: Avram Iancu, Simion Balint, Axente Sever şi alte documente importante", cuprinse în cartea lui Virgil Popescu-Râmniceanu, apărută în anul 1919. Îi aducem insului la cunoştinţă tocmai conţinutul acestui document al vremii despre comportamentul exemplar al Eroului Naţional Avram Iancu în timpul evenimentelor de la 1848-1849.
Conformându-se, întru totul, ordinului nr. 3013, din 9 decembrie 1849, culegând suficiente informaţii asupra purtării conducătorilor românilor aflaţi sub ordinul căpitanului Gratze, cu o oarecare întârziere, într-un raport întocmit la Orlat, în 10 ianuarie 1850, acesta scria: „Am avut sub ordinele mele, în timpul operaţiunilor pe malul drept al Mureşului, în noiembrie 1848, pe prefecţii Iancu, Buteanu, Axente, Balaş (n. probabil Bălăşescu sau Balint) şi Popovici, cu trupele lor (...]: şi s-au supus, întotdeauna, în total, ordinelor mele şi, în cazuri de acţiuni independente, purtarea lor a fost neîncetat în sensul înaltelor ordine ale Excelenţei Sale, Comandantul Ţărei, evitând, astfel, orice violenţă şi jafuri. Ei şi-au îndeplinit, cu toţii, datoria în modul cel mai conştiincios, iar prefectul Iancu şi-a câştigat - după convingerea mea - merite nepieritoare, pe care îmi iau libertatea a vi le arăta în cele următoare.
Este meritul lui Iancu că miliţiile româneşti s-au adunat în număr atât de mare, în special din Munţii Apuseni, pe câmpia de la Cricău, şi numai extraordinara sa influenţă, activitatea sa şi entuziasmul său pentru prea înaltul guvern au putut să înlăture lipsurile înarmărei, îmbrăcămintei şi hranei şi să menţină totul în ordine".
Luând, la 5 noiembrie 1848, comanda celor 20.000 de moţi, înarmaţi doar cu lănci, cu foarte puţine puşti, căpitanul Gratze continuă: „Inamicul atacase, din Abrudul întărit, avanposturile noastre. Şi aici a arătat prefectul Iancu acea activitate şi inteligenţă superioare, care ne-au permis, mie şi celorlalţi dintre ofiţerii detaşaţi, să efectuăm împărţirea şi să aranjăm, încă de la 6 noiembrie, avanposturile noastre în poziţia de la Teiuş, după preceptele militare. Prefectul Iancu a mai fost la înălţime şi în ziua de 20 noiembrie - când am ocupat oraşul Aiud, care mi s-a predat fără condiţiuni -, prin purtarea sa ireproşabilă şi prin justa recunoaştere dintre duşmanul armat şi nearmat. Pe când coloanele, înconjurând oraşul, erau duse în poziţiunile anterioare, coloana lui Iancu avea ordin să defileze prin oraş şi să formeze ariergarda corpului. Fără ca un om să fi ieşit din rânduri, a condus Iancu coloana sa prin mijlocul oraşului şi a ocupat împrejurimile, astfel că nu numai că nu s-a produs niciun act de violenţă, dar s-au evitat şi orice jafuri".
Tot aşa s-au petrecut lucrurile, conform relatării căpitanului Gratze, şi la 10 noiembrie, când a fost ocupat oraşul Turda, când moţii au demonstrat populaţiei că „românii aveau un scop mai înalt decât setea de jaf." Având cartierul general în oraş, iar trupa în bivuac pe miriştile de pe malul drept al Arieşului, „nici măcar un om nu şi-a permis să încalce ordinele şi să intre în oraş!". „Şi în acest oraş - scria căpitanul Gratze, în raportul lui - nu s-a comis niciun fel de jafuri şi de violenţă pe tot timpul, destul de îndelungat, al şederii noastre acolo. Mărturisesc sincer că dispoziţiunile mele n-ar fi avut acele fericite succese, n-ar fi fost posibil să se obţină acel acord în diferitele operaţiuni cu o masă nedisciplinată atât de mare, fără Iancu - spiritul care îi înviora pe toţi, omul de o popularitate fără margini, însufleţit de nobilul gând să câştige, printr-o credinţă plină de sacrificii (...)". Însoţit de înaltul gând al binelui naţiunii sale, Iancu a dat dovadă, cu „meticuloasă îngrijire şi cu jertfire de sine, până în cele mai mici amănunte". În timpul întregii acţiuni, cei din jurul lui au avut prilejul să vadă, să constate care-i caracterul Iancului, animat de un singur gând: „egala îndreptăţire a naţiunii sale". „Sunt, prin urmare, moralmente convins - preciza căpitanul Gratze, în raportul lui din 10 ianuarie 1850- că, cu ştiinţa sa şi în urma dispoziţiilor sale, nu a suferit nimeni vreo nedreptate".
Interesantă, drept de reţinut, este şi propunerea din finalul raportului amintit, în măsură să spună totul despre avocatul, omul, luptătorul, strategul militar Avram Iancu: „Îndrăznesc, deci, să rog pe Excelenţa Voastră - sublinia căpitanul Gratze în raportul amintit - să binevoiţi a acorda fostului prefect Iancu, pentru activitatea sa plină de jertfire în înţelesul cauzei celei bune, pentru vitejia sa de atâtea ori arătată şi pentru atitudinea sa cinstită, fără greşeală şi în toate ocaziunile, atât de umană, o distincţiune publică".
Tot ce aţi citit mai sus nu sunt cuvintele de laudă ale vreunui român, ci ale unui străin - căpitanul austriac Gratze. Precizare care înlesneşte un demers necesar, înlăturată fiind orice suspiciune de subiectivism, atunci când este vorba despre Avram Iancu. Avram Iancu, conducătorul de oşti, la 24 de ani, care, prin inteligenţă superioară, la Teiuş, la Aiud, la Abrud, la Zarand, la Turda, prin alte localităţi ocupate, a avut grijă să nu se comită „niciun fel de jafuri şi violenţe". „Omul de o popularitate fără margini", însufleţit de nobilul gând al sacrificiului pentru binele naţiunii, avea un singur gând, cuprins şi în ultima lui dorinţă - testament: să-şi vadă naţiunea lui fericită! Mai altfel spus: „egala îndreptăţire a naţiunii sale" - după spusele căpitanului Gratze.
Cel „cu meticuloasa îngrijire şi cu jertfire de sine, până în cele mai mici amănunte", cu a cărui ştiinţă sau din ordinile sale „nu a suferit nimeni vreo nedreptate", cu ultimul gând la neamul lui, n-a acceptat violenţa şi jaful. In schimb, într-o întoarcere în timp, documentele cuprind un număr de 40.000 de români ardeleni, printre care mulţi preoţi, ucişi de trupele lui Kossuth şi de ale lui „tribunale de sânge", 300 de sate, biserici şi mănăstiri arse şi rase de pe faţa pământului! Oricine îşi poate da singur seama care-i diferenţa! Despre numărul românilor ucişi şi al satelor arse şi jefuite de unguri aflăm şi din articolul „Pierderile românilor ardeleni în timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848-1849, conform unor informaţii din 30 decembrie 1849", apărut în numărul 6, din anul 1850, al ziarului „Südslavische Zeitung", din aceeaşi carte a lui Virgil Popescu-Râmniceanu: „Istoria mişcării româneşti din Ardeal în anii 1848 şi 1849", după „Părţi alese din Istoria Transilvaniei, de George Bariţ". Izvoare autorizate confirmă moartea celor patru prefecţi: Bătrâneanu, Petru Dobra, Ioan Buteanu, D. Roman, a celor doi viceprefecţi: Simonis (spânzurat la Cluj), Teodoreanu (torturat şi ucis, în chinurile cele mai groaznice, la Sâncrai), cărora li s-au alăturat tribunii P. Papiu, Gregorian, Paulleti, Cândea şi alţi cinci, spânzuraţi la Târgu-Mureş, Sibiu, Zarand... Fără teama de a exagera, numai numărul centurionilor şi al decurionilor se ridică la cel puţin o sută, printre ei situându-se proptopopii Turcu şi Moldovanu (spânzuraţi şi măcelăriţi la Cluj şi, respectiv, Târgu-Mureş), preotul, I. Papiu, din Budiul de Câmpie, tatăl istoricului Alexandru Papiu Ilarian, Albini, Gregorian (tatăl tribunului), Cistean (împuşcaţi la Mănărade, Sibiu, Teiuş, Ogra). La Zărand, Hususău, pe Câmpie, la Blaj, Sibiu şi împrejurimi, Cornăţel, Iernut (crime comise în urma ordinului baronului G. Apor), Dej, Sighişoara, Daneş, Odorhei, Turda, Sânger, Cluj, conform relatărilor şi sursei amintite, au fost împuşcaţi, spânzuraţi şi înjunghiaţi, într-o scurtă perioadă, peste 1.250 de români ardeleni. De un cinism şi o cruzime inimaginabile, în acele împrejurări dramatice, s-au dovedit „sângeroşii Kemeny Istvan, Pogany Gyuri, Pogany Karoly şi cei doi Mikes din Uioara, care au condamnat la moarte şi au executat peste 300 de români (într-o singură zi fiind împuşcaţi 150!). După fiecare împuşcătură, maghiarii le strigau românilor: „Cântaţi, mă, acum «Deşteaptă-te, române!»". „Săcuii conduşi de Jeney Josif şi alţii i-au măcelărit pe românii de sex bărbătesc din satele Hodac, Ibăneşti, Rus (n.n. Ruşii Munţi), Morăreni, Dumbrava, Monor (...), Murăş-Sâncrai, Sânger, Sântioana, Şieuţ, au izgonit femeile, furându-le tot avutul, vânzând vitele la Reghinul Săsesc şi Târgu-Mureş, împărţind între ei ogoarele românilor". „Socotind că nu există niciun sat românesc, în Ardeal, din care să nu fi fost ucişi 10-12 locuitori (...), cuprinzându-i şi pe cei căzuţi în diferite lupte", „răscoala românilor a costat Ardealul 300 de sate arse, 12 orăşele distruse şi 40.000 de valahi morţi" prin zonele Sibiu, Năsăud, Deva, Mărişel, pe Mureş şi cele două Târnave, Dăbâca, Alba Iulia, Abrud, Coveş, Arieş. Conform calculelor, incluzând satele distruse, pierderile în bani, în vite şi bunuri mobile furate, pagubele materiale ale familiilor românilor din Ardeal depăşeşte suma de 29.260.000 de florini.
Am recurs la aceste comparaţii, tocmai printr-o redare paralelă a întâmplărilor dramatice ale acelor timpuri, conform relatărilor şi presei străine, pentru a-i mai dovedi, o dată, insului Borbely Attila Zsolt, dacă mai era nevoie, cine pe cine a ucis, a spânzurat şi a înjunghiat la 1848-1849! Căpitanul Gratze, în raportul către guvernatorul civil şi militar al Transilvaniei, referindu-se la Avram Iancu preciza, folosind sintagma „merite nepieritoare", că acesta a evitat „orice violenţă şi jafuri"!
Ajunşi în acest punct, referitor la finalul raportului, prin care căpitanul Gratze propune Excelenţei Sale baronului de Wohlgemuth, guvernator civil şi militar al Transilvaniei, acordarea fostului prefect Avram Iancu, a unei distincţii publice, „pentru activitatea sa plină de jertfire în înţelesul cauzei celei bune", pentru vitejia sa arătată în lupte, pentru „atitudinea sa cinstită, fără greşeală şi atât de umană", cuvine-se doar o singură precizare: Iancu n-a alergat niciodată după onoruri de niciun fel! N-a urmărit nici glorie, nici măriri! A făcut totul, absolut totul, pentru neamul său necăjit, sperând pentru el dreptate şi drepturi cuvenite. Atitudinea lui faţă de împăratul de la Viena este cunoscută. Şi încă prea bine! A refuzat decoraţiile împăratului!
Rămânem profund nedumeriţi, consternaţi chiar, că guvernanţii români dorm somn adânc, în continuare, fără minima reacţie în faţa mizeriei unui individ care ne aruncă nouă, românilor, hârdăul cu lăturile urii lui în cap, fără a fi declarat, budapestan fiind, aşa cum legile o cer, persona non-grata! Acestei păguboase, proverbiale toleranţe româneşti, confundată, de neprieteni, cu prostia, îi opunem spusele acelui profesor de istorie din Belgrad, care, auzind ce a făcut nemernicul Csibi Barna, bătându-şi joc de Eroul Naţional Avram Iancu, a declarat: „Dacă cineva şi-ar permite să maculeze, la amiază, memoria unui simbol naţional sârb, seara sigur ar cina în iad!". Dar românii nu sunt sârbi! Îi atragem atenţia individului că izvoarele noastre, ale naşterii neamului românesc aici, la Sarmizegetusa Regia, unde-s dovezile dacice ale înaintemergătorilor şi leagănul naşterii poporului nostru, nu pot fi secate de aroganţa şi de nesimţirea unui nimenea-n drum! Eroii naţiei rămân eroi în inima şi în mintea noastră românească! Zadarnică-i zdroaba unor demenţiale porniri! Nu mai întindem, deşi neam creştin suntem, conform îndemnului biblic, şi celălalt obraz. Când suntem loviţi, întoarcem 10 palme în locul uneia singure primite! Prea am răbdat toate ticăloşiile, toate mizeriile, toate călcăturile pe bătături! Destul! Şi-l mai sfătuim pe individul care îşi permite să maculeze memoria Eroului Naţional Avram Iancu, că nu-i deloc bine, dacă are cap de sticlă, să dea cu piatra imprudenţei, sfidării şi aroganţei!
