Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu l-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit. Lovit de Dumnezeu şi smerit (Isaia, capitolul nr. 53: versetul 3, versetul 4).
Veteranul de război locotenent Manoil Gheorghe s-a născut la 11septembrie 1924, în oraşul Bacău. Tatăl, Manoil Grigore, a luptat la Mărăşti şi Mărăşeşti, a fost împuşcat în plămâni şi a plecat în mormânt cu acest glonţ. Mama - casnică. La vârsta de 9 ani a rămas orfan, abandonat de mamă şi de cele două surori. A luat drumul pribe-giei şi viaţa vitregă în piept, descurcându-se.
A început şcoala, dar, pentru a-şi câştiga existenţa, a trebuit să lucreze. Graţie naşilor de botez a fost trimis la Bucureşti, luându-l sub ocrotire arhitectul-şef al Palatului Regal, Nicolae Lupu. Studiile medii le-a urmat la Bucureşti, fiind obligat să muncească patru ore pe zi. În timpul acesta a fost un mare cutremur şi s-a dărâmat Hotelul Carlton. Lumea îl mai ajuta, ştiind că era orfan şi fiu de veteran de război.
„În timpul liceului, au venit doi ofiţeri şi un civil şi m-au selecţionat pentru front. A trebuit să-mi întrerup studiile. Am fost dat la o unitate de geniu, trimis la Şcoala de ofiţeri motomecanizat Bucureşti, am fost repartizat la şcoala de subofiţeri şi de aici la compania unui ofiţer, fiul generalului Saimolescu Gheorghe. Aveam instructori nemţi, foarte severi. Eram la câmpul de tragere care se numea «Câmpul Roşu», unde se găsea un castel de pe vremea lui Ţepeş-Vodă, unde cei pedepsiţi erau traşi în ţeapă. Într-o zi, pe când mergeam la cazarmă de la câmpul de instrucţie, ne-a prins bombardamentul avioanelor inamice. Ne-am ascuns pe unde am putut. Pe un elev, pe nume Cercel, suflul exploziilor l-a aruncat într-un copac. Au fost omorâţi mulţi civili, trei zile am cărat morţii la crematoriu, trupuri sfârtecate. Aşa cum spune Cuvântul Sfânt: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare, Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt. Viaţa devenea din ce în ce mai grea. Mâncare nu aveam, mâncam pâine din gunoaie, curăţam coaja cu baioneta, de multe ori o aruncam şi mâncam miezul. Beam apă din butoaiele puse la streaşină să se umple de la ploaie. La ce am văzut, nu mai puteam dormi. Numai credinţa şi rugăciunea către Bunul Dumnezeu au făcut să pot trece peste aceste nenorociri abătute peste noi. Dacă voi trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca, dacă vei merge prin foc nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde.
Şcoala s-a mutat la Poiana de Jos, în pădurea Dâmboviţei, 23 august ne-a prins aici, pe poziţii. După 23 august au început să se retragă nemţii, noi eram în porumb. Nemţii au fost luaţi şi duşi în comună. Pe mulţi dintre ei ţăranii i-au îmbrăcat în haine ţărăneşti şi i-au lăsat să plece în Germania. Totuşi, se mai trăgea. Un elev pe nume Marinescu a fost împuşcat cu mai multe cartuşe în picior, încât se ţinea numai în piele. A trebuit să fac şi pe chirurgul. Am luat un briceag, am tăiat pielea care ţinea piciorul, l-am aruncat, iar pe om -am pansat şi l-am dus cu alţi răniţi prin pădurea Râioasa de la Bucureşti. Am fost şi pe post de moaşă, la naşteri. După 25 august au venit ruşii în Bucureşti şi noi am fost mutaţi în Calea Văcăreşti. A venit ordin să ne repartizeze la generalul Arhip, comandantul teritorial Bucureşti. A venit ziua victoriei, la 9 Mai 1945. Am ieşit la raport să fiu trecut în rezervă, iar în data de 25 mai am fost eliberat. Am terminat Şcoala de tehnician constructor şi apoi pe cea de maistru. Am lucrat în toată ţara la poduri, şosele, drumuri strategice pentru armată. A venit foametea 1946-1947, nu mai era de lucru, toată averea mea erau un câine şi un cocoş. Frigeam carne de cal şi o împărţeam cu Lăbuş, câinele. Am făcut multe proiecte de drumuri şi poduri. Am proiectat centrul Târgu-Mureşului. Cu prima soţie am avut doi copii. Amândoi au absolvit studii superioare. Cu a doua soţie am avut un băiat, Mircea, care a decedat la vârsta de 48 ani".
Asemenea Apostolului Pavel, domnul locotenent veteran de război Gheorghe Manoil poate să spună: M-am luptat lupta cea bună…am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.
L-am întrebat de sănătate. Mi-a răspuns, la 90 de ani, că nu se lasă şi vrea să ajungă la 100 de ani, iar după aceea o să mai vadă. Singura dorinţă care îl apasă este să poată ajunge la cimitirul veteranilor. Au fost furate lanţurile frumos amplasate de către dânsul şi de alţi veterani, care nu mai sunt. Din această cauză era tare necăjit.
Le-am urat multă sănătate celor două suflete deosebite. Ani mulţi, domnule locotenent Gheorghe Manoil, alături de distinsa dumneavoastră soţie!
