VALEA „MERMEZEULUI" CIOBOTANI (PARADISUL COPILĂRIEI)

Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare? Un neam trece, altul vine și pământul rămâne veșnic în picioare. Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure și să trăiască bine în viața lor.

Bucură-te tinere, în tinerețea ta fii cu inima veselă, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată.

În urmă cu 55 de ani, Valea „Mermezeului" Ciobotani era o adevărată „vale" a paradisului copilăriei. Era în lungime de 5 km, iar la capăt era o cabană, numită și „castel", se vorbea că a fost construită de regina Angliei pentru vânătoare. Pe această vale se găsea izvorul cu apă minerală, descoperit de Sofronie Moldovan (zis Dorinca), și o frumoasă pădure de brad pe o parte și pe alta. La mijloc, o apă curgătoare și un drum de pământ. Pășunea era folosită pentru vacile satului, în număr de 600 - 700, fiecare gospodărie având una, două vaci.

Începând cu venirea primăverii și până toamna târziu, valea era un adevărat furnicar. Mulții copii între 10 - 11 ani, flăcăi de 18 ani, fete frumoase de munte. Fiecare avea treaba lui: unii păzeau vacile, alții porcii, alții gâștele și rațele, unii mieii, erau supravegheați și caii și boii care erau lăsați să pască în ziua în care nu se efectuau tracțiuni de bușteni. Oamenii mergeau pentru colectarea rășinii, unii culegeau zmeură, mure, bureți, alune, plante medicinale, folosite pentru diferite afecțiuni. Pe atunci, nu prea se mergea la medici, oamenii erau tratați cu aceste plante de pe Valea Mermezeului. Cei bolnavi grav erau puși în căruță sau în car și erau duși la Reghin, unde era renumit medicul Eugen Nicoară. Se vorbea că pentru efectuarea unei operații omul vindea o pereche de boi și dădea banii la medic.

Încălțăminte nu aveam în picioare, de primăvară și până dădea bruma umblam desculți, pielea se făcea groasă, așa că intemperiile nu afectau tălpile. Mingea, confecționată din ciorapi cu pământ, se bătea foarte mult, unghiile de la degetele picioarelor săreau ca penele de la găinile prinse de vulpe, iar vindecarea se făcea cu frunze de „limba oii". Nu se mergea la medic. Se mânca și multă bătaie de la părinți, pentru că, atunci când se juca mingea uitam de grija animalelor, iar acestea, fiind nesupravegheate, mergeau în holdele oamenilor, care erau mai „dulci" decât iarba care era pe câmp. Dimineața când era somnul mai dulce, eram trezit, mi se băga capul între picioarele lui tata, și cu cureaua eram bătut până nu se găsea un deget care nu era vânăt. Promiteam că am să păzesc vacile familiei cu mai multă grijă, dar cu timpul uitam.

Bătrânii satului se adunau pe vale, stăteau de vorbă: Grigore Moldovan, zis „Căușu", Mihai Moldovan, cu cățelul Pufi, care avea trei picioare, Ujica Alexandru, Kișfdoși Ion, Ujică Ștefan (Ștefănuca), Dușa Grigore, Natea Dumitru, Ciobotă Ieremia, unii dintre ei fiind în război pentru eliberarea patriei. Fumau și povesteau, iar noi, copiii, urmăream capetele de la țigări, ca să putem trage, și noi, câte un fum.

Seara veneau femeile satului să-și mulgă vacile venite de la pășune, apoi să predea laptele la lăptăria satului, care se afla la gura „Văii Mermezeului". Era multă vorbă pe vale, iar întâmplările din fiecare zi erau spuse la mulsul vacilor. Noaptea nu era lumină electrică, era o liniște adâncă, lumea dormea, era obosită după o zi de muncă. Paznicul de la cooperativa satului stătea de veche, la lumina unui felinar cu petrol. Câte un câine, care observa ceva care se mișca pe ulița satului, lătra. Noi, copiii, dormeam în podul grajdului, unde era fân proaspăt, alături de câte o șopârlă. Era un somn liniștit, cu un miros plăcut de fân. Dimineața, o luam de la început.

Era frumoasă copilăria din aceea vreme - naturală și simplă. Cunoșteam natura, o iubeam și mă iubea și ea. Odată cu venirea frigului, valea începea să fie mai pustie, sufletele se retrăgeau acasă. Apa se auzea de la distanță cum curge spre Mureș, unde se revărsa. Pădurea de brad își aștepta prima zăpadă, care odată cu luna decembrie își făcea apariția. Zăpada albă acoperea toată Valea Mermezeului. Noaptea se auzea urletul lupilor. Valea se simțea pustie fără copii. Numai lelea Dorinca mai umbla pe vale, trăgând după dânsa câte un lemn de foc. Timpul a trecut, copiii s-au făcut mari, au plecat, au plecat și bătrânii. Valea a rămas cu amintirile, pe care cei care mai sunt în viață le poartă cu drag în suflet.

Rămâi cu bine, vale a copilăriei mele, te-am iubit și te iubesc. Să fii în continuare frumoasă și liniștită. Să ascultăm dar încheierea tuturor învățăturilor. Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui, căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. 

Lasă un comentariu