Ceea ce voi dezvălui acum, în premieră, va uimi pe toți geografii și istoricii planetei. E un secret pe care îl țin ascuns din anul 1993. Eram în tabăra anuală de cincizeci de zile a Universității de Metafizică ELTA, ținută regulat timp de șapte ani în Munții Rarău, la poalele masivului Pietrele Doamnei (vezi poza alăturată). Ochiul atent al unui eltist a dat alarma: „Priviți ce reprezintă Pietrele Doamnei! E un grup statuar de construcție divină!"
Am privit și ce-am văzut mi-a tăiat respirația. Partea din stânga este bustul unui dac cu căciulă, în vârful căreia se află o pălărie maramureșeană ce se poartă și astăzi; dacul are barbă, se observă clar nasul, ochii și gura, iar o dacă (o fi Dochia?) cu zâmbet iubitor își ține mâna stângă încolăcită în jurul gâtului de dac. Femeii i se vede o șesime din față.
În partea dreaptă a grupului statuar se află un Sfinx în toată măreția lui; un cap cu ochi, nas, gură, pe trunchiul unui leu, căruia i se vede piciorul stâng din față.
Ei bine, atunci am exclamat: Aceasta este singura Minune a Lumii, celelalte zise: „Șapte minuni" sunt pigmei în fața unui munte. Timpul nu a reușit să erodeze acest grup statuar ce stă înfipt în una dintre ceacrele Geei, dovedind că din „Illo tempore" (acel timp primordial, de început), noi, dacii, ne tragem din acel popor hiperborean, blând și tolerant, dar și vajnic apărător al teritoriului numit, de Papa Ioan Paul al II-lea, Grădina Maicii Domnului. De aici se trag toate zeitățile vedice, romane, grecești etc., numai că denumirile lor sunt schimbate de la o zonă la alta, rămânând cu aceleași funcții. Și ca să dispară orice dubiu, bărbatul pe care femeia dacă îl ține pe după cap, acest bărbat are două fețe ce se pot distinge extrem de clar dacă știi să privești. Atunci, ghici-ghicitoarea mea? Cine-i bărbatul și femeia asociați în toată mitologia? Bărbatul este Ianus Bifons (cel cu două fețe), considerat zeul patron al începuturilor, iar Vesta (femeia) prin puritatea ei, este considerată protectoarea vetrei strămoșești, fiind personificată printr-un foc sacru veșnic.
Surprizele se revarsă în efluviu, dacă ști să privești selectiv, detașat. Astfel se poate desluși în partea de sus a căciulei un cap de lup acoperit cu o pălărie de oșan. Ghici, ciupercă, ce-i? Dacii erau numiți lupi (daoi), reprezentând caracterul războinic al triburilor dacice pentru apărarea teritoriului Terrei Mirabilis (pământul miraculos). După cum se știe, totemul de luptă al dacilor era lupul apollinic, adică lupul lui Apollo (zeul luminii și al artelor). Marele Strabo afirmă că dacii s-au numit, mai întâi, daoi (Strabo, Geografia, VIII, 3, 12), de unde se trage numele de dac și Dacia.
Mai sunt și alte detalii în acest Muzeu al Lui Dumnezeu; bunăoară se poate observa un chip contemporan, de icoană a unei femei (foarte mic, însă clar), ceea ce ne face să sugerăm protecția divină a Maicii Domnului, ca o proorocire pe piatra Muntelui. „Dacă oamenii vor tăcea, vor vorbi pietrele" (Luca - 19,40).
Se mai poate vedea ceva ca o ușă de peșteră, peștera în care se știe că s-a retras Zalmoxis.
Acum, o întrebare pusă duhului cuceritor al barbarului împărat Traian, al cărui nume îl cântăm șI slăvim prostește: Spune, Traiane, ne ești tată sau ne ești fiu trădător și ucigaș?
Rădăcina reală, ce stă la baza legendei cu Romulus și Remus, este aceasta: Câțiva daci, având conducători pe cei doi frați gemeni, au ajuns să se statornicească pe teritoriul actual (să zicem) al Romei, știind că sunt purtători daci (daoi/lupi) ai însemnelor neamului lor. Cine este mama regeneratoare a lupilor? - s-a întrebat creatorul anonim al legendei. Răspunsul a venit imediat: Lupoaica.
Furtul concertat al Istoriei neamului nostru s-a făcut în cele mai mici detalii; odinioară Patria noastră dragă se numea Dacia, devenind, la un moment, România - adică patria Călăului nostru Traian, pe care îl cântăm, îl slăvim în imn.
Au sosit zorii Trezirii noastre, a dacilor, a patrioților, și înlăturarea scursorilor fanariote din instituțiile statului nostru. Așa să ne ajute Dumnezeu și Măicuța Domnului!
Cum „Cel de pe urmă este cel dintâi", simțirea noastră se „priponește" asupra mentorului nostru spiritual, Eugen Noveanu, inițiatorul și susținătorul „întâlnirilor anuale de suflet", psiho-pedagogul cu o operă, în acest domeniu, ce acoperă un spațiu cultural fără granițe geografice. Dovadă ne sunt cărțile prezentate aici și de către un exeget în materie - prof. univ. dr. Anton Ilinca.
Mitul Reîntoarcerii (dacă există la Mircea Eliade = exemplaritatea studiului prin jertfă) este revenirea sufletului la „Duhul Locului" în care te-ai născut și copilărit (paideuma).
Domnul diriginte, la cei 86 de ani, se înverșunează să vină, din București la Sighișoara, și în acest an, deși biologicul nu-i mai permite. Umorul, pofta de viață și bărbăția l-au făcut să clameze la telefon: „Dacă e nevoie, și pe targă voi veni"!
Îți mulțumim! Ne întărești în neputințele noastre!
(sfârșit)
