Ca o culme a obrăzniciei UDMR-iste, atunci când consilierii locali maghiari au cerut schimbarea denumirilor unor străzi târgumureșene cu numele unor personalități românești sau ale unor locuri și fapte istorice, ei au invocat, cu seninătate, „tradițiile maghiare!". I-am întreba pe ei, deoarece suferă de o cumplită amnezie, dacă, tot în numele „tradițiilor" invocate acum, au fost comise acele crime abominabile, la 1848-1849, când au fost uciși 40.000 de români ardeleni (copii, femei și bătrâni), arse și rase de pe fața pământului cele 300 de sate cu biserici, mănăstiri, cu cimitire cu tot, din ordinul celui care conducea „tribunalele de sânge", Kossuth Lajos. Un călău al românilor de atunci, al cărui nume consilierii maghiari ai UDMR asudă să-l poarte strada Călărașilor din Târgu-Mureș, deși udemeriștii știu bine că, în instanță, au pierdut, cât se poate de clar, procesul în jurul acestei de ei dorite denumiri!
Oare tot în numele unei „tradiții" invocate, în urma arbitrajului de la Viena, din 30 august 1940, diktat urmat de răpirea, de către puternicii zilei de atunci, Germania și Italia, a părții de nord a Ardealului, pentru a fi dat Ungariei horthyste și fasciste, parte în care locuiau „1.400.000 de români și doar 900.000 de unguri, deși Ungaria s-a angajat să renunțe la vechile sale metode de violență", autoritățile guvernamentale (armata, jandarmeria), sprijinite de o parte a populației civile, au comis acele crime abominabile prin localitățile ardelene românești, cedate prin diktat. În numele „tradițiilor", „armata, poliția, jandarmeria și populația maghiară, organizată paramilitar, în „Rongyosgarda" („Garda Zdrențăroșilor"), „Levente" („Vitejii"), Tûzharcosok" („Luptătorii din Linia de Foc"), au dezlănțuit acea teroare antiromânească în teritoriul cedat, urmată de „crime, insulte, bătăi, arestări, internări în lagăre de concentrare, expulzări, schingiuiri, omoruri individuale și în masă, alte samovalnicii, violuri, transformând viața românilor într-un adevărat infern"?
Iar dacă invocând „tradiții", așa cum mereu o fac, atunci când apelează la privilegii și „discriminări pozitive", ei au uitat istoria cu realitățile ei înfricoșătoare din acea perioadă, potopiți fiind ei de nostalgia denumirilor străzilor de pe atunci, le vom aduce la cunoștință, printr-o dureroasă întoarcere în timp, dovezile greu de ocolit în astfel de cazuri. Intelectuali, preoți, învățători, țărani, sub armata ungară de ocupație, până în octombrie 1941, au fost uciși, schingiuiți, crunt bătuți. O statistică a atrocităților de atunci, din județele Bihor, Ciuc, Cluj, Maramureș, Mureș, Năsăud, Odorhei, Satu-Mare, Sălaj, Someș, Trei Scaune atestă că au fost 919 - omorâți, 717 - schingiuiți, 3.373 - bătuți, 13.359 - arestați, 12.595 expulzați, 200.000 nevoiți să se refugieze!
În numele „tradiției" maghiare s-au petrecut, oare, crimele de la Trăznea, din 9 septembrie 1940, unde, năvălind în sat cu arme, mitraliere, tunuri și grenade, în acel măcel au fost uciși aproape 100 de persoane, mulți fiind copii și femei. Mulți au fost împușcați în cap, străpunși cu baioneta, arși, cu mâinile sfârtecate în bucăți, spintecați. O femeie însărcinată a fost tăiată cu baioneta. Fără milă! La Ip, în noaptea de 13/14 septembrie 1940, echipe de soldați unguri, conduse de „memzetõri" („străjeri ai neamului"), au repetat măcelul sângeros de la Trăznea, ucigând, cu o sălbăticie rar întâlnită, 155 de români, casele au fost jefuite și incendiate, cei omorâți fiind aruncați într-o groapă comună, fără preot.
În septembrie 1940 au fost masacrați, în omoruri în masă, fără niciun motiv, țărani români din Cosniciul de Sus, Camăr, Șimleul Silvaniei, Zalău, Zăuani, Ciumârna, Cerișa, Mureșenii de Câmpie, Hida, Sânmihaiul Almașului, Valea Drăganului, Sucutard, Almașul Mare, Diosig, Oradea. Unei femei însărcinate, „soldații unguri i-au scos copilul din pântece cu baionetele, apoi l-au ciopârțit".
Oare, tot în numele unor „tradiții", au avut loc omorurile individuale de la Cluj, Huedin (uciderea sălbatică a protopopului Aurel Munteanu), Someșeni, Nădășel, Aghireș, Poeni, Cuzăplac, Coasta, Corpadea, Salonta, Sântion, Bata, Mălin, Stâna, Căpleni, Hălmașd, Satu-Mare, Doba, Medieșul Aurit, Agrișteu, Ditrău?
Să le mai amintim, oare, celor cu memorie scurtă, de schingiuirile în masă de la Mihai Bravul, Baciu, Aghireș, Odorău, Nicula, Belin, Poiana Sărată, Tirimia, cele individuale de la Cluj, Florești, Huedin, Ilișua, Oradea, Șuncuiuș, Cuzăplac, Zagon, Valea Mare, Gelu, Halmeu, bătăile (3.373 de cazuri, între 1 septembrie - 15 mai 1941), arestările și internările (13.339) și expulzările (12.595 - până la 30 octombrie 1941). De ce se făceau expulzările? Fără niciun motiv temeinic! Erau mereu invocate următoarele motive: „nu prezintă încredere", „are sentimente românești"! Încă din momentul instalării administrației militare ungare, au avut loc expulzările în masă ale intelectualilor români din Cluj, Oradea, din alte părți ale teritoriului cedat. În fruntea celor 100 de familii expulzate de la Oradea se afla P.S. episcop ortodox dr. Nicolae Popovici. Celor expulzați li s-a luat agoniseala lor de-o viață. Peste 200.000 de români, „reprezentând aproape 15% din totalul populației românești din teritoriul cedat", s-au refugiat. Ocupanții vremelnici au aplicat chiar și o nouă tortură: „rechiziționarea, fără milă, a rezervelor de cereale de la români și refuzul autorităților de a distribui alimente românilor nevoiași". Deci, înfometare! Românii erau scoși de sub orice scut al legilor maghiare!
Ținta o formau expulzarea și alungarea episcopilor, a preoților ortodocși și greco-catolici, uciderea, maltratarea și arestarea lor, elocvente fiind cazurile episcopilor Nicolae Popovici (al Oradei), Vasile Stan (al Maramureșului), Vasile Traian Frențiu (al Oradei), Nicolae Colan (al Clujului). Au fost uciși protopopul ortodox Aurel Munteanu (Huedin), Traian Costea (Trăznea), Aurel Bojor (Mureșenii de Câmpie), mulți arestați, închiși și maltratați, cu domicilii obligatorii și sub control polițienesc, opriți să mai oficieze serviciul divin, sistate salariile.
Oare tot în numele „tradițiilor", invocate acum, au fost dărâmate, din temelii, devastate, incendiate, deposedate de bunuri și închise bisericile ortodoxe și greco-catolice din Borsec, Biborțeni, Căpeni, Comalău, Vârghiș, Racoșul de Sus, Sălard, Ocland, Crăciunel, Merești, Ditrău, Pănet, Sânmărtin, Boroșneul Mare, Aita Medie, Belin, Bixad, Ozun, Aldea, Mădăraș, Chichiș, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Praid, Biharia, Macea, Diosig, Marghita, din județele Mureș, Odorhei, Trei Scaune, Bihor, Ciuc?
În numele căror „tradiții" au fost forțați să treacă la confesiunile maghiare credincioșii ortodocși și greco-catolice din parohiile Maramureșului, Sibiului, Oradei, din Seciume: Sovata, Voșlobeni, Izvorul Mureșului, Aita Seacă, Bihor, Hodoșa-Ciuc, Bicaz-Chei, Sântandrei, Merești, Bolintineni, Bezidul Nou, Tirimioara, Odorhei, Mărtiniș, Ciuc-Sângeorgiu, Baraolt, Șardul Nirajului, Crăciunești, Păsăreni, Roteni, Troița, Isla, Ilioara, Culpiu, Herghelia, Moișa, Ghimeș-Făget, Coșnea, Cason-Imper, toate din județele de pe atunci Trei Scaune, Odorhei, Mureș și Ciuc? Să mai amintim, oare, că preoții români „erau obligați să celebreze liturghia în limba maghiară și să cânte imnul național maghiar, chiar siliți să schimbe arhitectura bisericilor lor", adică a „stilului românesc", cum s-au petrecut lucrurile la Urmeniș și Crăiești? Oare au comis guvernanții români asemenea fapte după Marea Unire de la 1 Decembrie, în România Mare? Să nu mai amintim de stupida înființare a „Expiscopiei ortodoxe-maghiare", avându-l în frunte pe un cleric rus - Popoff, precum și constrângerea parohiilor greco-catolice de a adera la Episcopia greco-catolică maghiară de Haidudorog, cazurile de la Izvorul Mureșului, Voșlobeni, Hodoșa.
Chiar să fi uitat grăbiții apărători ai „tradițiilor" soarta școlilor românești din perioada 30 august 1940 - octombrie 1944, supuse măsurilor arbitrare, prin înființarea unor școli de stat cu predarea exclusiv maghiară, într-o vădită „ofensivă de deznaționalizare a românilor prin școală". Majoritatea învățătorilor și a profesorilor români au fost forțați să se refugieze, 558 fiind izgoniți, din 800 rămânând doar 162, dar și dintre aceștia, mulți au fost pensionați, sub diverse pretexte, scoși din învățământ. Dovezi ale acestei realități sunt situațiile din județe precum Trei Scaune, Ciuc, Odorhei, Cluj, Mureș, Someș, din localitățile Gârbău, Ocna Dejului, Răscruci, Surduc, Toplița, Deda, Petriș, Morărerni, Ibănești, Hodac, Tirimia, Ungheni, Sântana de Mureș, Borșa, Dârja, Apahida, Corpadea, Feiurd, Cara, Someșeni, Gilău, Ciucea, Almaș, Dobâca, Șoimeni. Asta, în situația în care, în județele Bihor, Maramureș, Sălaj și Satu Mare, erau 114.730 de elevi români și 36.996 - maghiari. Falsificarea datelor recensământului, cu vădita intenție de maghiarizare a românilor, din zilele de 31 ianuarie - 1 februarie 1941, pentru a denatura rezultatele, în defavoarea populației românești, în condițiile expulzărilor și refugiului românilor, constituie o altă clară dovadă a „strategiei" autorităților de la Budapesta de a face din alb negru în timpul diktatului de la Viena. Iar ordonanța nr. 70/1941 prevede „că se poate cere rectificarea unui nume de familie care ar avea o rezonanță românească". Se putea schimba și prenumele „dacă acesta avea un corespondent în limba maghiară". Deci, maghiarizarea numelor românești!
Celor atât de hotărâți să invoce „tradițiile maghiare", le punem la dispoziție seturi întregi de fotografii din teritoriul „redevenit unguresc prin arbitrajul de la Viena din 30 august 1940". Exemplele sunt grăitoare. Ele au surprins țăranii expulzați din Scărișoara Nouă (Sălaj), ajunși în Oborul din Făget-Severin, în noiembrie 1940, pe bătrâna aceea de 82 de ani, din Mihai Bravul (Bihor), alungată și ea, pe țăranul Ioan Crăciun (Răchitiș Ghimeș-Făget), cu soția și cei 11 copii, ajunși în Tarcău-Neamț, ruinele bisericii ortodoxe din Racoșul de Sus (Odorhei), dărâmată până la temelie, trenurile de marfă pline cu țăranii români expulzați din județele Bihor, Sălaj, Satu Mare, în vagoane plumbuite, piatra de mormânt, din cimitirul ortodox din Belin, distrusă, biserica ortodoxă din Căpeni (Trei Scaune), zidită la 1876, rasă de pe fața pământului de bandele ungurești, cea din Vârghiș (Odorhei). Scene de neuitat cu acei intelectuali români, expulzați din Oradea, în frunte cu episcopul dr. Nicolae Popovici, în vagoane de vite, ajunși la Arad, acele grupuri de țărani români din județul Trei Scaune, toți cu bandaje la cap, în urma maltratărilor la care au fost supuși, și ei expulzați, Ioan Șerb, primarul comunei Joseni, schingiuit de soldații unguri, Ioan Pavel (comuna Luna-Cluj), maltratat, apoi împușcat de un măcelar ungur din satul lui, țăranul Petru Oțet (Ianculești - Sălaj), mort în urma schingiuirilor la care a fost supus, cadavrele mai multor țărani români uciși de soldații unguri, la Trăznea, mormântul (groapa comună) celor 155 de țărani uciși la Ip (Sălaj), casa din Trăznea, ciuruită de mitralierele armatei ungare! Imagini de coșmar!
Singurul cuvânt aici potrivit este DESTUL! Cum tot DESTULE ar trebui să fie, azi, pretențiile celor mereu cerând supradrepturi, privilegii, „discriminări pozitive", în „pașii lor mărunți" spre așa-zisul ținut Secuiesc , autonomie teritorială pe criterii etnice, de fapt o întoarcere la Regiunea Autonomă Maghiară, de tristă amintire, insultându-ne, prin obrăznicia lor, prin ambiția de a fi dublate, cu denumiri maghiare numele românești ale străzilor, printr-o întoarcere într-un trecut de cernită amintire!
