Prăpastia dintre bogaţi şi săraci se tot adânceşte!

Politicile publice defectuoase au avut şi au consecinţe grave asupra economiei mondiale şi pentru fiecare ţară în parte. Neaplicarea unor decizii politice curajoase de reducere a cheltuielilor publice şi de salvare a sistemului bancar, a obligat guvernele, mai ales în 2011, să ia măsuri dure de austeritate. Tăierea cheltuielilor bugetare a fost şi este principala preocupare a tuturor statelor dezvoltate (ca şi în România) pentru a se salva de la dezastru economic şi colaps financiar. Grecia este ţara care a nesocotit luarea din timp a unor măsuri nepopulare încât a trebuit să fie salvată de Uniunea Europeană, în ultimul moment, de la colaps, de la faliment total, datorită faptului că şi-a pierdut credibilitatea creditorilor şi a pieţelor de capital. Guvernele trebuie să aplice o strategie credibilă şi eficientă pentru reducerea deficitelor, dar una prin care să nu pericliteze refacerea economiei şi aşa foarte fragilă. Multe ţări au luat măsuri de creştere a vârstei de pensionare, a reformării sistemului de pensii şi de asistenţă socială, a reducerii cheltuielilor bugetare şi a creşterii taxelor, mai ales a unor contribuţii mai mari plătite de cei bogaţi. (La noi cei care s-au îmbogăţit din contractele cu statul, din banii de la buget, în loc să fie taxaţi, Guvernul le-a acordat scutiri sau ştergerea datoriilor.)

Însă, Europa riscă să facă exces de zel în acest sens, pentru a reduce deficitele, cu gândul că austeritatea bugetară va impulsiona creşterea pe termen scurt, care se dovedeşte a fi o iluzie deşartă.

„Reducerea simultană a cheltuielilor în Europa (mai ales în Uniunea Europeană) va submina refacerea economiei. Diverse combinaţii de austeritate fiscală şi activism monetar produc agitaţie pe pieţele valutare şi vor majora riscul producerii celei de-a doua mari greşeli, cum s-a întâmplat în 2011 şi în 2012: escaladarea intervenţiilor asupra cursului de schimb, atât în statele bogate, cât mai ales în cele în curs de dezvoltare. Toate aceste intervenţii produc tensiuni în schimburile comerciale, căci statele vor începe să se acuze reciproc („războiul" e în plină desfăşurare) că au încercat să fure startul. Capul de afiş îl deţine animozităţile dintre China, Rusia, UE şi SUA". Aceste tensiuni există datorită întăririi sancţiunilor economice şi a controlului asupra intrărilor de capital, ceea ce nu convine Chinei, Rusiei, Japoniei, Indiei, Braziliei şi Coreei de Sud, care preferă să-şi facă rezerve uriaşe, decât să dea frâu liber cursului de schimb.

Se tot caută strategii de creştere, de stopare de la colaps financiar, a ţărilor din zona euro, ceea ce s-a întâmplat şi la întâlnirea de vară a şefilor de state şi a prim-miniştrilor din ţările Uniunii Europene, a statelor bogate - G 7, însă rezultatele nu sunt deloc convingătoare, axându-se mai mult pe salvarea Greciei, a statelor cu probleme care fac parte din zona euro. Pentru moment s-a reuşit evitarea acestor probleme, însă punându-se accent prea mare numai pe măsurile de austeritate, nu şi cum vor evolua efectele negative în privinţa nevoii de a face reforme reale în ţările dezvoltate, precum liberalizarea pieţei muncii şi a serviciilor, stimularea creşterii productivităţii şi a veniturilor şi în ţările în curs de dezvoltare membre ale Uniunii Europene, şi nu numai, încât rata mare a şomajului să nu se cronicizeze. Să se stea mereu ascuns sub umbrela austerităţii nu e de ajuns. Statele bogate au şi ele datoria să promoveze o strategie clară de creştere economică, să facă infuzie de capital şi să practice un comerţ echitabil pentru a sprijini pe cei mai săraci în realizarea unor venituri mai apropiate de cele ale lor, nu numai să le impună taxe şi preţuri (mai ales la energie şi servicii) ca în ţările dezvoltate.

Ce ar trebui să facă bogaţii pentru a nu mai fi atât de urâţi de săraci (e vorba şi de ţări)? În primul rând, să facă o infuzie mai mare de capital în statele mai puţin dezvoltate pentru a crea acolo locuri de muncă, încât acestea să nu mai fie asaltate de cei rămaşi în şomaj, în căutare de lucru, chiar cu un salariu pe jumătate decât cel primit de localnici. Oficial sunt luate tot felul de măsuri restrictive de către ţările dezvoltate cu săracii din ţările în curs de dezvoltare, care sunt nevoiţi să accepte să lucreze la negru pentru cei care oficial nu-i doresc.

Sub pretextul recesiunii, în majoritatea ţărilor lumii impozitele vor creşte, iar cheltuielile publice vor scădea, însă salariile nu vor putea fi majorate. Ca urmare, tensiunile sociale vor creşte exponenţial. În 2015, oamenii sunt tot mai nemulţumiţi de lumea în care trăiesc, iar pentru asta îi vor considera răspunzători nu numai pe bancheri, ci şi pe politicieni. Furia lor se va manifesta prin proteste de stradă, ca de exemplu cei care au credite în franci elveţieni. În ţările în care au avut alegeri şi vor mai avea loc, în acest an şi în cel viitor, votanţii îi vor pedepsi pe liderii politici, cum s-a întâmplat în Grecia. Populiştii, fie ei de stânga sau de dreapta, au promis şi vor promite că se vor ocupa de cei aflaţi la guvernare şi de bancheri prin introducerea unor legi care să-i facă răspunzători pentru neajunsurile mari suferite de cei săraci, uitând că şi ei la rândul lor au contribuit, direct sau indirect, la dezastrul economic şi financiar de acum, care va continua şi în anii viitori, mai ales în 2015 şi 2016, dacă guvernele şi politicienii nu vor lua măsuri de creştere economică, de înfiinţare de noi locuri de muncă prin investiţii, în infrastructură, sens în care, la noi, până acum, există numai promisiuni neonorate.

 

Lasă un comentariu