Dimineaţă senină, aproape de jumătatea lui iunie, pe Valea Regilor. Fără discriminare, vara a învins şi la munte!
Dimineaţa devreme, când stelele, obosite de atâta veghe, se duc să se culce, „strânge" un pic (sunt plus 4 grade!), dar, la ivirea soarelui, răcoarea dimineţii se lasă mângâiată de razele aurii. Doar mângăiată! „Cerberii", pe numele lor conspirative, bradu, stejaru, fagu, mesteacănu monitorizează, dialogul.
Dinspre verdele umbros al pădurilor vine o adiere proaspătă, care ţine la distanţă declaraţiile de dragoste din ce în ce mai... călduroase, mai... aprinse, ale soarelui! Toată această idilă matinală este învăluită în parfum de iasomie!
Mă apropii de iasomie şi trag în piept aerul proaspăt şi parfumat! Aerul pur şi mângâios, mirosul minunat al iasomiei, declanşează în minte şi-n simţăminte întoarcerea în timp, în copilărie!
...Întotdeauna, la mijlocul lui iunie era mare bucurie: puneam cartea-n cui şi mă dedicam vacanţei! Aşa credeam eu, în fiecare vară, dar nu prea era aşa!
Mai spre toamnă, pe la sfârşitul lui august „mai lăsam joaca" şi mă-ntorceam la cărţi, la caiete, „că uite, acum începe şcoala şi tu n-ai citit toate lecturile obligatorii, ca să nu mai vorbim de bietul Gheba din care n-ai rezolvat nicio problemă!".
Mai de voie, mai de nevoie, materia principală a verii, joaca, la care eram premiant, devenea din ce în ce mai opţională şi participam doar cu acordul părinţilor.
Adevărul e că şi mie începea să mi se facă dor de şcoală, sau, ca să fiu mai exact, mai mult de colegi, de timpul petrecut împreună, la ore, în recreaţii sau după ore. Şi, da, mi se făcea dor şi de profesori, e drept, nu de toţi, dar mi-era dor să-i ascult, să le ascult „noutăţile" în... materie! Îmi era (şi îmi este!) dor de mirosul cărţilor şi caietelor noi, de mirosul de bradolină al podelelor! Când vacanţa e pe sfârşite, nici nu ştii ce să faci: să te-ntristezi sau să te bucuri?!
Uimitor de bine ştiam să echilibrez tristeţea sfârşitului de vacanţă cu bucuria începutului unui nou an şcolar!
Citesc pe net că zilele trecute, în perioada 4-6 iunie 2015, a avut loc în Bucureşti, în centrul vechi, la Teatrul de pe Lipscani-Sala Rapsodia, cea de-a XI-a ediţie a Festivalului de teatru pentru copii şi adolescenţi „Mark Twain".
Vârsta Festivalului este una a copilăriei-adolescenţei, mai are de crescut, dar tot nu mă va ajunge din urmă! Pentru mine, este uşor cam (prea) târziu să mă amestec printre competitori!
Rămân cu nostalgia de tânără speranţă neîmplinită a teatrului românesc, speranţă alimentată în copilărie de reprezentaţiile teatrale pe care noi, copiii de pe strada Madona, le dădeam la ruinele Hanului Hurez! Iată un pasaj din „Craiova din suflet", în care evoc aventura mea cu teatrul: „Mi-am amintit de un loc din Craiova, încărcat de istorie şi de… propriile-mi amintiri din vremea copilăriei! Hanul Hurez. Aici, pe locul viran de lângă ruinele unui zid al vechiului han (pentru noi, sugestia unui castel), am „pus în scenă" „Romeo şi Julieta", după un scenariu bazat pe poveşti auzite de pe la părinţi sau prieteni mai mari, cum era Florin (licean), care locuia chiar pe strada Hurez, şi care era şi „regizorul" piesei. Ne-a pus să aducem fiecare, de-acasă, „decorul şi recuzita": pături (mantii), cearşafuri (rochii), pană de gâscă (de scris !), pălării, de dame şi de bărbaţi, săbii de lemn, şi chiar o cutie de pudră Chanel nr 5, pentru machiaj… A fost bătaie, între noi, băieţii de pe strada Madona, pentru rolul Romeo, mai exact pentru scena sărutului cu Julieta - Claudia, o fată frumoasă, cu ochii verzi, de care eram îndrăgostiţi toţi băieţii, ehe… încă de pe vremea când eram colegi la Grădiniţa de lângă biserica Madona…"
Îmi aduc aminte că am dus cu toţii, de-acasă, fetele păpuşi, băieţii tot felul de jucării, animăluţe din cârpe, din pluş, ursuleţi, câini, maimuţici, elefanţi, pe post de spectatori! Eu l-am adus pe Martin.
Ursuleţul meu de pluş, Martin, mi-a însoţit copilăria până în adolescenţă. Am cultul obiectelor (şi al sentimentelor), şi de aceea, regret şi azi că nu l-am păstrat pe Martin ca prieten, până la adânci bătrâneţi, într-un colţ de vitrină, sau în dulăpiorul cu globuri, beteală şi alte podoabe de brad de Crăciun.
De altfel, pe Martin l-am întâlnit sub un brad de Crăciun, când încă nu mersesem la şcoală. Mi-a plăcut din primul moment, pentru că era blând! Puteam să stau lângă el, să vorbesc cu el, să-l îmbrăţişez (şi el pe mine!) fără frică, privilegii de care nu mă puteam bucura când mergeam în Parcul Romanescu, la Grădina Zoologică, să-l văd pe Biju, bătrânul urs, închis în cuşca (de fapt, o groapă betonată, adâncă de vreo 5-6 metri) lui rotundă, ca o arenă de circ.
Printre căluţii de lemn, cuburi, soldăţei de plumb, plastiline, praştie, arc, săbii de lemn, Martin a fost singura mea jucărie de pluş. Atunci când l-am îndrăgit, nu ştiam povestea acestei jucării, preferata multor generaţii de copii.
Am aflat şi eu mult, mult mai târziu, povestea (adevărată a) ursuleţilor de pluş.
Pentru cei ce nu o ştiu, din generaţii mai noi sau mai vechi, iată povestea, pe scurt:
Theodor Roosevelt (1858-1919), preşedinte al Americii (1901-1909), a participat în noiembrie 1902 la o vânătoare, în statul Mississippi.
Gonacii au priponit cu funii un urs şi l-au adus în bătaia puştii preşedintelui. Cu toate că preşedintele era un priceput vânător, avea de îndeplinit o formalitate, să ucidă ursul.
Practic, era o execuţie la îndemâna oricărui amator.
Preşedintele, văzând cum stau lucrurile, a cruţat animalul, redându-i libertatea, aşa cum obişnuiesc preşedinţii americani de Thanksgiving Day-Ziua Recunoştinţei (a patra zi de joi din noiembrie) să procedeze cu câţiva curcani.
Un amănunt importat. Ursul era negru! Pentru dezambiguizare, ursul era de culoare neagră.
Presa a speculat gestul preşedintelui, unii „de bine", alţii, dimpotrivă, dat fiind conflictul surd dintre statele Mississippi şi Louisiana.
A câştigat ce a câştigat presa pro şi presa anti, dar cel mai mare profit de pe urma acestei vânători l-au avut doi negustori din Brooklin, care au construit o jucărie, un ursuleţ, pe care l-au botezat Teddy Bear (Ursul Teddy), după prenumele de alint al preşedintelui, nume pe care nu l-a agreat niciodată, dar care i-a adus noroc! Teddy Bear a fost mascota sa la alegerile prezidenţiale care i-au adus al doilea mandat de preşedinte!
Ce bine că TB, ursuleţul american, n-a avut interdicţie de intrare în România, una din aliatele marelui URS (S)!
Am ajuns la Târgu-Mureş, de pe Valea Regilor, când aproape se întuneca. În faţa blocului, câţiva copii joacă şotron. Nu prea par eu copil, deşi sunt în pantaloni scurţi (a fost o zi foarte caldă), dar îmi vine să las bagajele jos şi să intru şi eu în jocul lor!
