Azi, când sub limbile clopotelor de alarmă, aici, unde până şi limba noastră română nu mai pare a fi chiar la ea acasă, într-o vreme în care, sub târnăcopul demolării, devastator din 1990 încoace, în toate privinţele, mai-marii politicii negociază tot ce înaintemergătorii ne-au lăsat moştenire, când se pregăteşte o Insulă a Şerpilor în chiar inima României, un recurs la memorie, într-o întoarcere în timp, devine tot mai necesară!
Fără cuvenita lecţie de demnitate, de patriotism, de naţionalism luminat, înainte de toate, într-o vreme a triumfului subculturii şi al maidanizării politice a României, în care mai-marii politicii româneşti, prin Parlament şi Guvern, se închipuie un fel de zmei ai zmeilor, s-a cedat cam totul. Cam tot ce este valoros în România a fost pus în mâna străinului lacom. Prin această cântată a noastră „iarbă verde de acasă", cu gândul nedus, de unii vânzători de neam, până la capătul acela firesc şi benefic ţării, într-o Românie transformată, din 1990 încoace, de puternicii clipei, într-un pamflet de proporţii tot mai actual, limba, legea şi moşia, cândva aflate sub semnul Crucii, au fost, încetul cu încetul, aşezate, de guvernanţii români, într-un ruşinos plan al doilea al preocupărilor mai-marilor, care străinului i-au dat tot ce lăcomia lui, fără margini, a cerut.
A fost dat aurul dacilor şi acele obiecte-mărturii-comori ale continuităţii noastre pe aceste meleaguri, din cetăţile munţilor Orăştiei, acest patrimoniu naţional care ar fi trebuit straşnic păzit şi apărat. Brăţări dacice, monede, ceramică au ajuns până în America, Franţa, Germania. Prin furt şi trădare!
Au dat, mai-marii clipei, firmei austriece „aurul verde" al codrilor româneşti, în care bradul, fagul, stejarul au căzut sub dinţii „drujbelor", fără milă. Au ras totul, fără a fi pus un copăcel în loc. Ciudat! Cei care rad pădurile româneşti sunt inşi în ţara lor bogată, dar nu le este jenă, nu le este ruşine să ne fure pe noi, cei săraci, cu acea lăcomie fără limite, în timp ce, la ei acasă, dacă îndrăznesc să taie un copac suportă asprele prevederi ale legii.
Au dat, mai-marii clipei, petrolul, au dat gazul, gaz pe care românii îl plătesc, acum majorat, mai scump decât îl plătesc, în ţările lor, cei cărora li-l dăm cu atâta mărinimie. E corect?
Printr-o lege, poate, cea mai stupidă din 1990 încoace, guvernanţii s-au gândit să vândă pământul românesc străinilor. Pământ pentru care înaintemergătorii noştri au luptat cu arma în mână, pentru a-l lăsa urmaşilor, ştiut fiind că „tot ce s-a câştigat cu sânge nu se negociază cu cerneală!". Acel fost „grânar al Europei" a devenit obiect de târguială pentru toate viniturile cu bani, pripăşite pe la noi.
Au fost date fabricile, combinatele de dinainte de 1989, unele performante, care concurau cu cele apusene, care, o dată încăpute pe mâna unor escroci, le-au falimentat programat, iar românii, lăsaţi pe drumuri, au devenit şomeri. Români la mâna unor nemernici plini de bani!
Iar ca furia românului să fie şi mai mare, prin Legea nr. 1/2000, numită „Lupu", au avut loc retrocedări ilegale de clădiri, de mii de hectare de pădure, de terenuri agricole, care au ajuns în mâna unor aşa-zişi moştenitori de-a şaptea spiţă ai unor grofi şi criminali de război, care au mai fost despăgubiţi, după „Procesul optanţilor". Retrocedări prin falsuri grosolane!
Mă voi referi, în cele ce urmează, la o altă ruşinoasă cedare, prin care Guvernul de la Bucureşti a dat totul, în timp ce Budapesta, datoare, nu ne restituie nimic. Este vorba despre enorma „moştenire Gojdu". În cei opt ani, cât am fost deputat PUNR în Parlamentul României, de şase ori am fost la Budapesta, cu diverse însărcinări din partea Comisiei Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre, din care făceam parte. Am trecut pe cele trei străzi, pe care se află clădirile lui Emanoil Gojdu. Cel mai mult m-a întristat starea acelei bisericuţe ortodoxe, lăsată în paragină, prin al cărei acoperiş se vedea cerul! Trist peisaj.
Pe vremea aceea, scriam în editorialul din 24 februarie 2006, tocmai despre izbucnirea unui scandal de proporţii, declanşat de Ordonanţa 183/2005, ilegală şi neconstituţională, în toate privinţele, ordonanţă prin care erau încălcate, grosolan, Testamentul lui Emanoil Gojdu şi prevederile Fundaţiei care îi poartă numele. O umilitoare trădare, un „cal troian" unguresc, cu larga acceptare a părţii româneşti, pentru a lovi în interesul naţional. O ordonanţă prin care Guvernul Tăriceanu, acest individ care nu are nimic comun cu neamul românesc, urmărea uzurparea imensei moşteniri a marelui patriot şi om politic român, al cărui „unic administrator este Mitropolia Ardealului". Asupra acestui aspect, ruşinos, jenant, vom reveni!
Născut la Oradea, la 9/21 februarie 1802, dintr-o familie macedo-română de negustori, Emanoil Gojdu a răspuns unei chemări a străbunilor. Minte strălucită a vremii, urmează Academia de Drept din Oradea, Bratislava şi Pesta, ajunge un avocat de prestigiu, prefect de Caraş, deputat în Dieta de la Budapesta, judecător la Curtea Supremă a Ungariei, membru al Casei Magnaţilor, ţine discursuri fulminante în apărarea românilor transilvăneni, fiind, categoric, împotriva unirii votate de unguri pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria. Bogat deja la 30 de ani, Emanoil Gojdu a dobândit o avere uriaşă, pe care, om cu puternice convingeri religioase şi spirit patriotic, o foloseşte în scopuri culturale şi filantropice, pentru a apăra cauza românilor din Imperiul Austro-Ungar, declarând: „Voi lucra, ca român şi patriot, spre ridicarea şi înaintarea, atât materială, cât şi spirituală, a neamului meu (…) Tot meritul meu este că sunt şi am fost, întotdeauna, român!". Cel mai mare Mecena al românilor, „cel găzdac, cel bogat, cel darnic", niciodată nu şi-a trădat neamul, a militat pentru afirmarea identităţii naţionale a românilor.
Emanoil Gojdu îmbrăţişează ideea „ridicării culturale a tinerilor români", ca „singură cheie pentru asigurarea viitorului". Ideea care a stat şi la baza Testamentului din 4 martie 1869, dominat de gândul „să-şi depună averea pentru a creşte şi forma intelectuali care (…), prin numărul şi calitatea lor, să lumineze şi să ridice standardul naţiunii, care să impună respect". În anul 1861, Emanoil Gojdu spunea: „Conştiinţa mi-e împăcată, că nu am lăsat un minut neîntrebuinţat spre a conlucra la pregătirea unui viitor mai bun pentru patria şi naţiunea mea. Am trăit pentru voi, pentru poporul român (…), ca să fiu credincios bisericii mele. Laud Dumnezeirea că m-a lăsat român!".
Sunt cuvintele unui bun român, mare patriot şi intelectual ardelean, cel care a lăsat „moştenire ortodocşilor români cea mai mare avere din istoria modernă, constituită din clădiri, bani şi terenuri". Ca bursieri, prin Testamentul şi Fundaţia Godju, au învăţat, în perioada 1870-1918, 4.500 de tineri care au urmat licee şi facultăţi. S-a stins din viaţă, chemat la cele veşnice, la 22 ianuarie 1870, ideile lui luminoase, ducându-le mai departe Testamentul şi Fundaţia Gojdu.
Conform îndrumărilor de sub punctul 10, Testamentul din 4 martie 1869, în două exemplare originale, prevedea şi cui se transmite câte un exemplar din document: primul - magistratului Curţii Libere Regale din Pesta, celălalt - părintelui arhiepiscop şi mitropolit ortodox al românilor, Andrei Şaguna de la Sibiu, care va deveni primul preşedinte al Fundaţiei Gojdu. Ei urmau să sporească imensa lui avere, lăsată, în integralitatea ei, „tinerilor români de religie răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, din părinţi săraci." Prevederi care, din păcate, au funcţionat doar 50 de ani de la moartea lui Emanoil Gojdu.
Încălcând, flagrant, „Tratatul de la Trianon", care obliga Ungaria să cedeze moştenirea Gojdu către BOR (Biserica Ortodoxă Română), în 1920, printr-un truc diplomatic, statul ungar blochează conturile Fundaţiei şi interzice funcţionarea acesteia. Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, a fost un alt nou prilej pentru Ungaria, de a-şi dovedi poziţia arogantă, dispreţuitoare. Războiul a oferit un alt prilej de obrăznicie ungară, Guvernul de la Budapesta având tot interesul ca lucrurile să rămână încurcate. În anul 1947, în urma Păcii de la Paris, problema retrocedării bunurilor şi averii lui Emanoil Gojdu a fost reluată, „sub formă de despăgubiri". Refuzul Ungariei, şi de data aceasta, a fost categoric. După naţionalizarea, ilegală, a bunurilor altui stat, care are loc în Ungaria, România renunţă la orice pretenţie, făcând pe placul ruşilor şi al ungurilor! Deşi Fundaţia are dreptul la revendicări, are loc jaful autorizat: imobilele de pe trei străzi din inima Budapestei, banii, acţiunile devin obiectul unui ruşinos troc. În pofida faptului că există o fundaţie, continuatoare, condusă de mitropoliţii Antonie Plămădeală şi Nicolae Corneanu, precum şi de arhiepiscopul Bartolomeu. Fără cunoştinţa BOR, a Preafericitului Părinte Teoctist, în 1993, are loc prima trădare: vicarul de Gyula, preot ortodox, de cetăţenie ungară, acceptă 43 de milioane de forinţi, de la statul ungar, la mijloc fiind, de fapt, o tranzacţie şi o plată fictive, pentru un imobil de 6.000 de metri pătraţi şi capela din strada Hallo, veche de 100 de ani. Banii? Doar Dumnezeu ştie unde şi la cine au ajuns!
Ceva mai târziu, statul ungar a decis să vândă Curţile Gojdu unei companii israeliene, printr-un prieten de vânătoare al fostului premier Peter Medgyessy şi al altui fost prim-ministru - Ferenc Gurcsany.
Printr-o flagrantă încălcare a prevederilor Testamentului şi ale Fundaţiei, „statutul stabilit de ilustrul fondator - Emanoil Gojdu - a devenit pradă pentru guvernele care s-au perindat la conducerea României, din 1947 încoace." Aşa se face că enorma avere Gojdu, destinată promovării tinerilor ortodocşi români, a devenit obiect de troc electoral al premierului Călin Popescu Tăriceanu, cel care, tot a doua sâmbătă, era la Budapesta, probabil în căutarea unei noi neveste! Prin Ordonanţa de Urgenţă 183/2005, Testamentul este, pur şi simplu, năruit. Acest Tăriceanu - vă mai amintiţi? - a propus, fără a ţine cont, câtuşi de puţin, de fireştile interese româneşti, care să fie discutate într-o atmosferă de confidenţialitate, ele fiind interese naţionale, susţinea ca şedinţele guvernelor român şi ungar să aibă loc, alternativ, la Budapesta şi la Bucureşti! „În baza acordului semnat cu prilejul şedinţei comune, de la Bucureşti, a guvernelor român şi ungar, care a avut loc la 20 octombrie 2005, se înfiinţează o nouă fundaţie". De fapt, are loc o nouă trădare! O altă fundaţie, cu scopul de a o nărui pe cea veche, contrar voinţei testamentare a lui Emanoil Gojdu. Ce prevede noua fundaţie? În primul rând o devalizare a colosalei averi de peste trei miliarde de euro! Noua Fundaţie Publică Româno-Ungară, ilegală şi neconstituţională, o prejudiciere a dorinţei legitime a lui Emanoil Gojdu, prevede „finanţarea bursierilor români şi unguri, indiferent de credinţă". Pseudofundaţia revendică bunurile şi averea patriotului şi filantropului român, printr-o regretabilă şi flagrantă încălcare a Testamentului, „a dreptului la proprietate şi moştenire", atâta timp cât unicul administrator este Mitropolia Ardealului.
Prin indiferenţa guvernanţilor români, marea vină purtând-o acest Tăriceanu, după care a urmat o altă trădare, cea a lui Mihai Răzvan Ungureanu, moştenirea Gojdu a fost lăsată în mâna străinului ungur, spre marea nedumerire a românilor!
Din păcate, ca şi în cazul Tezaurului românesc aflat la Moscova, şi în privinţa Testamentului lui Emanoil Gojdu, timp de 25 de ani postdecembrişti, totul a fost trecut sub o suspectă tăcere! Oare de ce? Să nu-i supărăm pe vecinii noştri, în timp ce Guvernul de la Bucureşti dă totul, iar Budapesta nu ne restituie nimic?!
Fiind de câteva ori la Budapesta, în perioada 1996-2000, ca deputat în Parlamentul României, am avut prilejul să discut cu fostul ambasador al României în Ungaria, Petre Cordoş, reţinând suspectul dezinteres al tuturor guvernelor postdecembriste româneşti pentru subiectul în discuţie, mereu considerat „sensibil", cu toate că Sfântul Sinod, din 9 februarie 2006, a luat în discuţie moştenirea Gojdu, anunţându-şi ferma poziţie de a nu renunţa la cuvenita moştenire, iar Comisiile Juridice ale Parlamentului României, după o şedinţă furtunoasă, au declarat ca netemeinică, ilegală şi neconstituţională Fundaţia Publică Româno-Ungară Gojdu, fiind, astfel, taxată, încă una din gafele acestui Tăriceanu. Un vândut!
Alte veşti de atunci, despre acea moştenire Gojdu, depăşind trei miliarde de euro, nu avem. S-a lăsat, din nou, o imensă şi suspectă tăcere!
