„Jihadul" împotriva României Mari de acum 77 de ani

Cu toate că noul stat reîntregit, România Mare, a luat un start bun, promițând tuturor locuitorilor atât prosperitate cât și largi libertăți democratice, el nu a putut rezista decât 21 de ani și 9 luni, adică de la 1 decembrie 1918 până la 30 august 1940. O perioadă de timp mai mică decât cea de după evenimentele din decembrie 1989 și până azi, însă incomparabil mai fertilă. Dovadă, prestigiul pe care și-l câștigase atunci printre națiunile Europei, față de situația de acum. În tot acel interval, conspirația vecinilor împotriva ei n-a încetat, ajungând la paroxism. Presiunile au luat cele mai variate forme, culminând cu agresiunea teritorială concertată a tuturor. Autorul cărții „Ferește-ne, Doamne, de prieteni…", americanul Larry Watts, descrie pe larg întregul arsenal folosit de către aceștia, atât pe frontul văzut, cât și invizibil, pentru destabilizarea României reîntregite. Deși ajunși în tabere diferite în urma instalării fascismului, în această problemă, guvernul de la Budapesta se înțelegea foarte bine și colabora intens cu cel de la Moscova.

Prin instalarea regimurilor fasciste, îndeosebi în țările centrale: Ungaria (1920), Italia ( 1922), Bulgaria ( 1923), Germania ( 1933) spiritul revanșard a crescut puternic, aruncând în aer Tratatul de pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, încheiat în urma Primului Război Mondial, cerând reîmpărțirea Europei după criteriile de ei știute. Tonul a fost dat de Germania lui Hitler, care în urma Acordului de la München, din septembrie 1938, a ocupat Austria, după care în urma primului arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, a procedat la dezmembrarea Cehoslovaciei. O parte a acesteia a anexat-o, iar cealaltă, slovacă, oferindu-i-o, parțial, Ungariei. Acest act samavolnic a fost și primul pas spre încercarea de reconstituire a Ungariei Mari. Intrat în joc în urma anexării în 1938 a Slovaciei de Sud, Horthy Miklos merge mai departe și, în înțelegere cu mentorul său, ocupă în întregime Ucraina Subcarpatică, în fapt Maramureșul nostru istoric, pe care-l și anexează.

Părându-li-se o pradă mai greu de abordat, România rămâne mai la urmă. Curajul lor a sporit datorită anihilării de către nemți, prin ocupare, a Franței, aliatul nostru tradițional, și situației de izolare în care se afla Anglia, amenințată permanent cu agresiune. Iată ce consemna la acea dată secția de operații a Marelui Stat Major al Armatei Române: „Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine". La dezmembrarea ei și-au dat mâna toți vecinii, mai puțin iugoslavii, care au declanșat un adevărat jihad împotriva ei. Anul 1940 a fost fatidic pentru integritatea teritorială a României, datorită celor trei lovituri puternice primite din partea vecinilor, sprijinite de puterile Axei: Germania și Italia. La originea acestor lovituri a stat Tratatul secret de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939, prilej cu care s-a căzut deja de acord asupra noilor sfere de influențe, creionându-și teritoriile dorite.

Prima lovitură a fost dată de Uniunea Sovietică, care în urma ultimatumului din 27 iunie 1940, invadează Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, anexându-le. Acest mare și în forță rapt a deschis și mai mult apetitul spre aventură Ungariei și Bulgariei. A doua lovitură a fost cedarea Cadrilaterului, (sudul Dobrogei) Bulgariei în urma negocierilor de la Craiova din 19 august 1940, care au avut loc tot sub presiunea Italiei și Germaniei. În sfârșit, din păcate, vine și a treia și cea mai puternică lovitură, la 30 august 1940, când în urma Arbitrajului de la Viena s-a decis cedarea unei importante părți a Ardealului către Ungaria. Cu această dată, marele vis dintotdeauna al românilor, România Mare, a încetat să mai existe.

Într-o scrisoare către regele Carol al II-lea, al României, datată la 15 iulie 1940, Hitler, artizanul din umbră al dezastrului românesc, pentru care trecutul istoric al acestui neam nu conta, a schițat cam ceea ce urma să ni se întâmple, avertizându-l: „Orice încercare de a stăpâni primejdiile care vă amenință țara, printr-o manevră tactică de orice natură va fi ea, va da greș. Sfârșitul, mai devreme sau mai târziu, poate însemna nimicirea României". În continuare, Hitler se explică:" Germania nu are interese teritoriale nici în România, nici în Ungaria și nici în Bulgaria. Are prieteni, din care prietenia cu Ungaria și Bulgaria dăinuiește demult și a fost cultivată". Totuși, în prima fază Hitler n-a fost de acord cu arbitrajul. El i-a invitat pe ai noștri la negocieri cu Ungaria în avansul acestuia, asigurându-i pe români de neamestec, rezultatul fiind libera înțelegere a celor două părți. De aceea, între Ungaria și România au avut loc mai multe runde de negocieri. De unde atâta mărinimie din partea lui Hitler față de România? Din precauția de a nu da posibilitatea Ungariei să se apropie prea mult de resursele petroliere românești, pe care el le vroia intacte. Primele negocieri cu Ungaria au avut loc la jumătatea lunii august 1940, la Turnu Severin,cu cererea categorică a întregii Transilvanii, propunere respinsă din start de ai noștri. Ungurii se supără tare și le reproșează: „Duceți o politică de discreditare a Ungariei. Dorim așa cum ați acceptat cedarea Basarabiei în întregime!" Ca să vezi! Propunerea românească avea în vedere un schimb de populație după principiul „niciun român în Ungaria și niciun ungur în România", cu un corectiv teritorial la granița de vest a României. Trecându-se la concret, cererea fermă a Ungariei era de 69.000 kmp din teritoriul Transilvaniei, ce cuprindea o populație de 3,4 milioane de locuitori, din care 64,7 la sută români. Cam mulți de-ai noștri, dar ei nu și-au făcut probleme, gândindu-se la tehnicile de maghiarizare de care dispun. Deși fiecare o ținea pe a lui, se spune că nu s-ar fi ajuns la Arbitrajul de la Viena, al treilea în ordine, după Cehia și Slovacia, dacă Hitler nu și-ar fi schimbat planul, decizând atacarea mai devreme a Uniunii Sovietice, urgentând astfel aplicarea „soluției finale" în cazul României. Intervalul de două săptămâni rămas de la negocierile de la Turnu Severin până la Diktat a fost intens folosit de Ungaria, ea cerând în mod special sprijin din partea ministrului de Externe italian, Ciano, care s-a dovedit foarte generos, susținându-i cererea inițială, extrem de mutilantă pentru România. Norocul nostru, dacă se poate spune așa, a fost cu Hitler, care le-a mai temperat elanul, acceptându-le o suprafață de 43.492 kmp, cu o populație de 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2 la sută români și 37,1 la sută maghiari. Dacă avem în vedere că suprafața Ardealului este de 101.000 kmp, prima cerere însemna un procent de 68,3 la sută din suprafața acestuia, iar a doua, 43,1 la sută. Oricum, raptul a fost puternic și el a însemnat cedarea completă a opt județe și sfârtecarea în două a altor trei din cele 23 ale Transilvaniei. Iată cum justifică Horthy Miklos cererea sa în scrisoarea către Hitler din 15 iulie 1940. „Sarcina noastră istorică a fost să asigurăm Europa în fața Răsăritului. Fără a stăpâni Carpații noi nu putem îndeplini această sarcină. De aceea stăpânirea Carpaților este pentru noi o chestiune vitală. Ardealul este singura fortăreață naturală a Europei și va fi spre binele Germaniei dacă ea va fi în mâini sigure."

Invadarea României de către Ungaria în teritoriile obținute prin Diktatul de la Viena a avut loc la 5 septembrie 1940, la o săptămână după pronunțarea lui. Trupele ungare, cu un efectiv de 150.000 de soldați, au pătruns împreună cu importante eșaloane de forțe paramilitare teroriste, începând cu Rongyos Garda (garda zdrențăroșilor) și terminând cu premilitarii „Levente", trecând prin foc și sabie întreaga populație românească. Ceea ce a urmat se știe bine: crime, violuri, bătăi, schingiuiri, deposedări de proprietăți, epurări etnice îndeosebi la nivelul preoților și învățătorilor, pregătind masa românească pentru asimilare. La cedarea Ardealului de nord marele Titulescu a reacționat într-un fel aparte, spunând: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal. Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta, Ardealul este inima României geografice".

Evenimentele care au urmat, au dus la repararea unor nedreptăți istorice săvârșite în mod abuziv. Ardealul a fost recuperat, devenind și el o parte a României reîntregite. Iată însă că, aceeași, ca de fiecare dată, caută cele mai nuanțate forme pentru a-l subtiliza. Faptul că la 5 septembrie 2017, se împlinesc 77 de ani de la invazia trupelor horthyste pentru ocuparea nord-estului Ardealului, nu trebuie uitat de niciunul dintre noi. Evenimentele în derulare dovedesc că pofta de invazii și de rapturi nu a dispărut. Iar dacă ea vine din partea unor foști aliați sau așa-ziși prieteni, cu atât mai grav. Interesant lucru este că Ungaria nu face nicio diferență între aliați, atunci când s-ar pune problema sfârtecării României. În anii '40, cu Germania, acum cu Rusia. Pentru ea, drama poporului ucrainean este o mare bucurie, în speranța că ea se va extinde și asupra României.

Din păcate, acțiunile ostile desfășurate în interiorul țării noastre nu sunt evaluate la gradul real de periculozitate de către actuala clasă politică, care se face că nu le vede. În privința României Mari, ea continuă să rămână un deziderat pentru generațiile viitoare, care însă nu ne exclude pe noi, cei de azi. Întrebarea care se pune este ce facem noi, cei de acum, și care este contribuția noastră la reconstrucția ei?

 

 

 

Lasă un comentariu