Floarea Sfântului Ioan - Sânziana

O legendă din Bucovina povesteşte că, demult, demult, într-un sătuc de la marginea pădurii, trăia o fată orfană, săracă, dar foarte harnică şi frumoasă. Înaltă şi zveltă, cu părul bălai şi ochii albaştri, luminoşi şi blânzi, era plină de dragoste faţă de cei din jur. Aşa era Sânziana, dar sătenii treceau pe lângă ea cu nepăsare sau dispreţ o alungau şi-i adresau vorbe de ocară. Singura ei alinare erau clipele în care în căsuţa ei sărăcăcioasă se închina, rugându-se la Dumnezeu nu doar pentru o viaţă mai bună, ci şi pentru ca Dumnezeu să îmbuneze sufletele sătenilor.

Într-una din zile, Sânziana îşi simte trupul atât de greu şi fierbinte, încât toate încercările de a se ridica din pat fură zadarnice. Rămase acolo suferind pe patul ei de crengi şi doar vietăţile pădurii se întrebau mirate unde le este buna prietenă. Zadarnic alergară prietenele ei necuvântătoare să-i aducă apă, hrană şi leacuri pentru însănătoşirea ei, Sânziana se simţea tot mai rău. Suferinţa îi istovise trupul şi doar blânda alinare ce o găsea în rugăciunile necontenite adresate lui Dumnezeu o mai ţineau în viaţă. Tocmai pe atunci se întâmplă că trecu pe drumul acela, de la marginea codrului, chiar Sfânta Vineri, ce umbla pe pământ îmbrăcată ca o femeie simplă, pentru a-i răsplăti pe oamenii cu inima bună şi a-i pedepsi aspru pe cei răi. Văzând-o pe Sânziana cum se stingea în căsuţa ei, Sfânta Vineri, cu glas cald şi duios precum o mângâiere, îi spusese:

- Frumoasă şi blândă ai fost ca o floare, floare gingaşă să fii de-acum înainte; alungată şi dispreţuită ai fost, de acum vei fi căutată şi îndrăgită, vei fi pusă la icoane că tu le vei alina oamenilor multe suferinţe şi vei avea puteri tămăduitoare.

Astfel îi vorbi Sfânta Vineri, şi-n clipa următoare, frumoasa fată cu părul bălai se transformă într-o zveltă floare de culoare galbenă, ale cărei patru petale încrucişate aminteau de binecuvântarea Sfintei Vineri, de Crucea Credinţei în Dumnezeu şi în îndreptarea celor răi. Parfumul ei neasemuit plutea în jur, răspândind parcă din bunătatea, credinţa şi milostenia copilei bălaie, de odinioară.

Sânziana e azi iubită şi îngrijită, soarele o mângâie, vântul o leagănă, iar pământul bun îi este casa primitoare pe care mereu şi-a dorit-o. În cinstea ei, oamenii împletesc coroniţe din aceste flori plăpânde pe care le pun la icoanele bisericilor, amintindu-şi povestea sărmanei Sânziana.

Lasă un comentariu