Dimineaţa devreme. Soarele a răsărit şi are chef de joacă. De-a v-aţi ascunselea. Când se-ascunde după norişorii albi şi pufoşi, când se-arată de după ei, zâmbind tuturor, şi celor treji, şi celor somnoroşi.
Cartierul încă nu s-a trezit bine la viaţă, la o nouă zi. Rar se aude pe drum zgomotul paşilor trecătorilor. Îi recunoşti după călcătură. Cei bărbăteşti sunt mai rari, mai gravi, sonorităţile lor semănând cu o voce de bas, cei ai doamnelor sunt mai repezi, mai sonori, mai piţigăiaţi şi mai...înfipţi în asfaltul trotuarului. Înfipţi la figurat. Chiar aşa de încins asfaltul, încât să le...descalţe pe doamne, încă n-a fost, dar se anunţă călduri aproape tropicale în iulie şi în august.
Deocamdată, vremea e în încălzire, mai exact, în revenire la normalul perioadei, după ce în ziua solstiţiului de vară a fost o vreme de toamnă veritabilă.
Oricum ar fi această dimineaţă, senină, parţial senină, sau chiar ploioasă, tot frumoasă rămâne! Şi nu doar pentru că, iată, de câteva zile a început vara astronomică, şi toate verile sunt frumoase, ci şi pentru că orice dimineaţă (din orice anotimp!) este perfectă dacă e învăluită în aromă de cafea! Cafeaua de (dis de) dimineaţă! Vorba lui Doru Stănculescu: te scapă de greaţă, şi, mai ales, ridică moralul, să suporţi carnavalul!...
Ies pe balcon. Aerul miroase a proaspăt şi a... cafea! Blocurile din cartier se trezesc încet şi pe rând la viaţă, „scuturate" de mirosul de cafea, pe post de ceas deşteptător!
Pe stradă se aude un lătrat vehement de câine. Fiorosul lătrător e alb şi e cât un ghemotoc.
Îl cunosc. Şi lătratul şi câinele. Şi pe stăpâna câinelui. E în raport invers proporţional cu dimensiunile. Lătratul câinelui, nu stăpâna. Se opreşte-n loc, lângă un pom. Soarbe o gură sănătoasă de... cafea, dintr-o sticluţă de plastic. Stăpâna, nu câinele.
Cuplului ultra matinal ieşit la plimbare de voie - dar mai mult de nevoile patrupedului - le-am pus un nume...cehovian: „Doamna şi căţelul".
M-am obişnuit cu ei, şi mi-ar lipsi dacă nu i-aş vedea-auzi aproape în fiecare dimineaţă.
Intru în cameră şi dau drumul la tv pe „Ştiri". Sunt vechi, în reluare, de aseară. D'-ale carnavalului!
Dinspre bucătărie se insinuează în cameră mirosul de... cafea! Închid imediat televizorul. Ar fi păcat să stric cu ştirile, aroma minunată a cafelei, sub auspiciile căreia debutează această zi!
Maia şi-a pregătit „drogul" matinal. Eu, unul, mă mulţumesc cu...mirosul Nu mi-a interzis nimeni să beau cafea. Pur şi simplu nu am mai simţit nevoia de cafea din momentul în care m-am lăsat de fumat!
Îmi place la nebunie, nu gustul, ci mirosul de cafea! Crudă, râşnită sau preparată aproape ritualic în ibric de alamă, în nisipul fierbinte, sau, în lipsa nisipului (ibric avem!), pregătită de Maia pe ochiul aragazului.
...Simt şi acum mirosul de cafea, plutind vălurit, peste munţi şi peste timp, dinspre Craiova copilăriei mele, de pe străduţa pe care se afla, în spatele Tribunalului, un depozit de cafea, citrice, mirodenii, etc. Pe sistemul „treabă n-am, dar drum îmi fac", veneam des pe această străduţă, doar să mă...îmbăt de mirosul de cafea, la pachet cu bonusuri mirosind a vanilie, scorţişoară, cacao, dafin, piper etc.
...Îmi amintesc dimineţile de vară, duminicile, când, copil fiind, stăteam cu iubiţii mei părinţi, în curtea casei, la umbra salcâmului uriaş! La o cafea! Ca oamenii mari! Ei, nu era chiar cafea-cafea! În cana mea de cacao cu lapte, ai mei îmi puneau două-trei linguriţe de „Menado", un fel de surogat de cafea, cu cicoare. Oricum, nu făceam...exces de „Menado"! De cele mai multe ori, în acele dimineţi aromate, în vreme ce ai mei îşi beau cafeluţa, eu savuram din farfurioară doza de dulce, şerbetul de trandafiri.
Când se mai adunau la o cafeluţă şi alţi vecini, dintr-una'ntr-alta, ajungeau la politică. Vorbeau mai în şoaptă. Eu mă autoexilam în leagănul făcut de tata pe o creangă groasă a salcâmului, şi mă făceam că nu aud ce vorbeau ei, de americani, de ruşi, sau că „era bine pe vremea regelui".
Când am crescut, când a crescut şi adrenalina, al cărei centru de gândire se afla în spatele fermoarului (frontal) de la jeans, îmi mai dădeam întâlnire cu fetele, „la o cafea", la (cafeneaua lui) Agop, armeanul care făcea cafeaua cea mai bună din lume! Dacă nu din lume, din Craiova, sigur!
Nu întotdeauna, dar nu de puţine ori, la Agop începeau... convorbirile, tratativele, muncile de convingere, în speranţa unei prelungite seri-nopţi romantice, etc.
Era pe vremea când cântam cu patos, la spectacolele Cenaclului Flacăra, cântecul lui AP şi al lui Ciocu' Vintilă, „Hanul lui Manuc": „Fată frumoasă, fată străină/Diseară am să te duc/Pentru convorbiri, pentru cină/La Hanul lui Manuc". Pentru noi, provincialii, Agop a fost, într-un fel, Hanul lui Manuc!
Aici, la Agop, sau la câte un ceai, dansând blues, chiar când se întrerupea lumina, începeau „luptele" pentru cucerirea unor „redute" mult râvnite! E drept, aceste războaie începute la o cafea, la un ceai, se încheiau cu victoria, satisfacţia ambilor combatanţi! „Mi-e dor să mai merg la un ceai"...
Dacă tot vorbirăm despre cafea, despre ceai, despre războaie, iată, s-au împlinit 70 de ani de la Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945), unde, se spune că, după dineul oficial, Roosevelt (SUA), Churchill (Anglia) şi Stalin (Rusia)) au împărţit lumea, la
desert, ca desert, pe un şerveţel. Poate chiar la o cafeluţă îmbunătăţită cu scotch (SUA, Anglia) sau la un ceai îndulcit cu votcă (Rusia)
Dar să sperăm cu toţii că greii de azi ai Planetei îşi vor sorbi în tihnă cafeluţele, ceaiurile, şi nu-şi vor mai exersa talentele de desenatori...!
Haideţi să credem că va fi bine, că va fi PACE PE PĂMÂNT, şi că în zorii fiecărei dimineţi toţi oamenii de pe planetă îşi vor savura în tihnă licorile preferate!
Aşadar, stimată doamnă, stimate domn, vă invit la o cafea!.
„La o cafea" este sintagma uzuală pentru o invitaţie la şuetă. Cu îngăduinţă, să coborâm şueta la nivelul taclalelor. Dar nu mai jos, adică al bârfelor. Nu mi-au plăcut niciodată! Nici bârfitorii!
Haideţi să ne aşezăm confortabil în fotolii, cu câte o cafeluţă în faţă, şi să începem şueta! Aş putea spune, parafrazând, „şuetă pe muzică de Bach"!
Să încep eu, cu povestea pe scurt, pentru cei ce nu o ştiau, despre cafea şi J.S Bach. În anul 1732, Johann Sebastian Bach, pe care regretatul Iosif Sava îl considera un titan, „muzicianul absolut", a scris muzical „Cantata cafelei". Se mai cântă şi azi.
Libretul acestei mini operete îi aparţine prietenului lui JSB, Christian Friederich Heinrich, un poet din Leipzig. Cei doi prieteni erau clienţi fideli ai celei mai renumite ...cafenele din Leipzig, al cărei patron era Gottfried Zimmermann.
Inspirând aromele minunatei licori, s-au simţit vizitaţi de inspiraţie, şi aşa s-a născut „Cantata cafelei", care, în catalogul lucrărilor lui Bach are titlul, culmea, „Linişte, nu mai bârfiţi!"
