În această apreciere intră la pachet întreaga clasă politică românească dintre care PSD, în frunte cu liderul său, excelează. Vă aduceţi, probabil, aminte despre show-urile regizate ale lui Victor Ponta în relaţia cu Băsescu, apoi de cele întâmplate în perioada alegerilor prezidenţiale din toamna anului trecut? Erau încercări mascate de instaurare a totalitarismului social-democrat (după cum se vede, foarte aproape de cel comunist), prin liderul amintit care, în cele din urmă, n-a reuşit să pună mâna şi pe preşedinţie, şi aceasta datorită minunii care a avut loc în cel de-al doisprezecelea ceas şi al doilea tur de scrutin, când rezultatele alegerilor au fost răsturnate într-un mod miraculos. Dacă domnul Victor Ponta ar fi ajuns preşedinte, ne-am fi putut lua rămas bun de la firava noastră democraţie, pentru că totalitarismul social-democrat, marca acestuia, ar fi confiscat-o cu desăvârşire. Un preşedinte, un prim-ministru şi un parlament majoritar, de aceeaşi culoare, ar fi făcut ceea ce ar fi ştiut ei mai bine din ţara aceasta. Ar fi supus-o nu numai unui mod de viaţă dictatorial, dar i-ar fi supt întreaga sevă prin canalele corupţiei care existau deja, care ar fi fost şi mai mult activate, primind undă verde oficială, legitimitate de funcţionare nestingherită.
Nu s-a întâmplat acest lucru, pentru că cineva mai ţine şi cu românii. Dar iată că domnia sa n-a depus armele, luptându-se cu vitejie pentru a-şi apăra cauza şi idealurile care derivă din trunchiul corupţiei.
A dispune de un partid al bogaţilor şi al corupţilor, ajunşi astfel prin spolierea avuţiei ţării, care să declare pe deasupra că au în grijă interesele celor mulţi şi sărmani, constituie o demagogie deşănţată.
Social-democraţia din România, care a avut cel mai mult cârma ţării la îndemână, în perioada postdecembristă, este prima vinovată de actuala stare a naţiunii, ea fiind în acelaşi timp şi principala promotoare a corupţiei endemice. Dovada acestei triste realităţi este, nu numai numărul cel mai mare de corupţi pe cap de demnitar din rândul acesteia, dar şi strădania de a folosi actualul Parlament ca armă redutabilă împotriva celor care se ocupă de anchetarea prezumtivilor corupţi, dintre care ar fi posibil să facă parte chiar şi liderul. În consecinţă, de o bună bucată de vreme îi vedem pe cei de la PSD luându-se de piept cu toate celelalte puteri ale statului, care ar îndrăzni să-i calce pe bătătură sau să-i arate cu degetul pentru faptele lor. Deocamdată, principalul lor instrument de acţiune este, aşa cum am mai spus, Parlamentul, devenit, prin atitudinea şi comportamentul său, instituţia cea mai desconsiderată a democraţiei româneşti, în care lipsa de încredere a alegătorilor a ajuns la cote maxime. Cu acest Parlament al ruşinii, dovedit cel mai corupt dintre toate care au fost, autointitulat în mod cu totul nejustificat, purtător al voinţei şi vocii poporului, transformat într-o măciucă, domnul Ponta şi ai săi încearcă să zdrobească creştetele tuturor celor care le stau în cale, al celor care îndrăznesc să pună la îndoială cinstea şi onoarea social-democrată a lor, care se consideră vajnici apărători ai cauzei celor săraci.
Numai că evidenţa lucrurilor şi a faptelor spune cu totul altceva. Aceşti „vajnici" apărători ai social-democraţiei, ai celor mulţi şi nevoiaşi, se dovedesc cu totul de cealaltă parte a baricadei, adică deloc „cinstiţi şi săraci", din contră, cei mai bogaţi şi mai penali.
Vă puneţi, desigur, întrebarea, de ce tocmai acum le-a venit social-democraţilor să propună majorarea cuantumului pensiilor parlamentarilor, cu sume de-a dreptul ameţitoare. Pentru că, acum, este cea mai mare nevoie de ei în susţinerea unei cauze, oarecum comune. O măsură de învăluire cum nu se putea mai inteligentă, pentru că în faţa ei nimeni nu poate rezista, indiferent de baricada pe care se află, iar cu această „binefacere" împovorătoare pentru noi, cei mulţi, care le acoperim grasele pensii din impozitele noastre, absolut toţi sunt de acord, fie ei din tagma PNL, UNPR sau UDMR. Un Parlament mituit în acest fel devine mai uşor de manipulat şi în acelaşi timp mai receptiv la doleanţele celor care le-au făcut, dintr-un condei, bătrâneţele mai fericite, chiar dacă pentru aceasta, noi, cei mulţi, va trebui să ne mulţumim cu şi mai puţin, fie la pensii, fie la salarii. Pentru că nu e acelaşi lucru ca, după o viaţă de muncă, să zicem, 35-40 de ani, la coada vacii sau într-o uzină, cu un mediu de toxicitate ridicat, să primeşti o pensie de 800-1.000 de lei, în vreme ce, ca deputat sau senator, după 1-3 mandate, adică după 4-12 ani pe holurile Parlamentului, să beneficiezi de o indemnizaţie specială la pensie de 1.550-4.600 de lei. Aceasta este în fapt adevărata social-democraţie a domnului Ponta!
În încercarea de a salva corupţia şi corupţii, dintre care cei dintâi sunt ei, îi obligă pe social-democraţii noştri la un război total, atât pe plan intern, cât şi extern, pentru că cei care contestă abaterile de la regulile democraţiei nu sunt doar cei din ţară, ci şi instituţiile abilitate ale UE şi NATO, din care facem parte. Ca urmare, acţiunile lor nedemocratice intră în sfera de interes nu numai a românilor, ci şi a celorlalte naţiuni, iar contestaţiile ambasadorilor unor ţări importante din UE constituie un semnal al lipsei de încredere a partenerilor noştri pentru cursul democraţiei româneşti, considerată de către aceştia şi aşa destul de firavă. Radicalizarea atitudinii PSD în problema apărării corupţilor şi a corupţiei a atins cote maxime în momentul în care DNA a formulat plângeri chiar împotriva liderului, care se pare că, cu toată strădania de a rămâne sărac şi cinstit, precum mentorul său spiritual, Ion Iliescu, n-a reuşit să scape de atingerea aripei corupţiei. Deocamdată, nu cunoaştem motivul pentru care a fost invitat la DNA, dar dintr-o discuţie avută cu câţiva ani în urmă cu un cetăţean din Târgu-Jiu, fieful electoral al domnului Ponta, am reţinut că acolo n-a reuşit să pună piciorul nici un hipermarket, pentru că întreaga reţea de desfacere aparţine acestuia şi socrului său.
După scrutinul de anul trecut şi alegerea preşedintelui Iohannis, am sperat în redresarea considerabilă a democraţiei româneşti şi într-un parcurs mai bun european. Din păcate, lucrurile nu stau aşa, pentru că actorii de pe scena politică n-au confirmat. Lupii nu şi-au schimbat năravul, iar„baciul" se dovedeşte ori prea neputincios, ori prea tolerant. Cât priveşte opoziţia, nici ea nu poate arunca cu piatra, pentru că nici păcatele ei nu sunt mai mici decât ale celorlalţi. În plus, dacă ar fi să facem un clasament al celor mai mari corupţi, se pare că, la volum, i-ar depăşi pe social-democraţi, chiar dacă la număr ar fi pe locul doi. Iar dacă cifrele vehiculate privind pagubele aduse economiei naţionale de către primarul sectorului 1, Andrei Chiliman, o achiziţie de dată recentă a DNA, sunt adevărate, chiar şi pe jumătate (este vorba de un prejudiciu de peste 600 de milioane de euro), atunci lucrurile sunt foarte clare. Ce ne putem aştepta atunci de la dragii de penelişti, care abia aşteaptă să pună mâna pe putere?
Ce putem face noi în atare situaţie? Nimic altceva decât să susţinem, cel puţin moral, acele forţe ale puterii de stat, angajate în procesul de curăţire a clasei noastre politice, în frunte cu DNA, chiar dacă din ea nu va mai rămânea decât numele. Oricum, frica de a nu se mai atinge de avuţia ţării trebuie băgată în oasele politicienilor, pentru că altfel nu vom mai scăpa niciodată de depravarea la care se dedau alternativ şi fără încetare. Pentru că, azi este la timona devălmăşiei gaşca social-democrată cu acoliţii săi, iar mâine vor fi liberalii cu acoliţii lor. În consecinţă, cum scăpăm de unii, dăm de alţii, ceea ce ar însemna o perpetuare la nesfârşit a jafului ce se practică de atâta vreme într-o ţară în care avem de toate şi tot ce ne trebuie ca să fim cei mai buni şi mai înstăriţi din Europa, şi nu la coada acesteia, tocmai din aceste motive. Iar dacă noi nu vom face tot ce ne stă în putinţă să scăpăm de acest nimicitor flagel, şi peste un secol vom fi ceea ce suntem, dacă nu şi mai rău. Pentru că, după cum ne-am putut convinge, lupii îşi schimbă părul, dar năravul niciodată. Şi chiar dacă „Munţii noştri aur poartă", noi vom continua să cerşim din poarta în poarta FMI şi a celorlalţi creditori.
