Mamă, ştii tu oare datoria ta?

„Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om înălţime şi erau acasă cu mama toţi cei 6 copii. Tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uşor şi, încetul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deşi era în miezul zilei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului îi făceau să tremure. Vântul puternic turbase şi împroşca geamurile cu pietricele, crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smulse de pe bătrâna casă a vecinului… Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptau, le-a spus cu spaimă în priviri:

- Îndreptaţi-vă înspre icoană copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare porumbul, altfel n-o să mai avem ce mânca.

După ce au aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată special de la Sfintele Paşti, plângând, au început să bată mătănii cu toţii şi să plângă înfricoşaţi odată cu mama lor.

- Doamne, nu ne pedepsi!

O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna şi-a mai slăbit din putere, după care încetă, iar afară începu să se lumineze. După ce le-a spus să se odihnească, mama a ieşit în prag, apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, le-a strigat:

- Copii, haideţi afară!

Cu mâna întinsă, le-a arătat grădinile vecinilor cu porumbul rupt şi culcat la pământ. Grădina lor, întreagă, ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în gard. Porumbii, spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai plini de viaţă şi niciun pom din livadă n-a avut de suferit.

- Vedeţi, le-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere.

Şi-a îndreptat privirile către cer şi a început să plângă…" (din Grigore Caraza, Aiud însângerat, Apologeticum 2005)

 

Lasă un comentariu