Ce frumos și ce plăcut poate fi atunci când uităm, fie și numai pentru o clipă, că suntem oameni în toată firea! Chiar și cu argint la tâmple. Comportându-ne, în unele momente ale vieții, atât de firesc și de omenos încât să semănăm leit cu acei copii care zburdă la joacă: drăgălași și gălăgioși, prietenoși și cuminți, îngăduitori și darnici unii cu alții... Un astfel de agreabil spectacol petrecându-se în timpul unei mai puțin importante partide de tenis de câmp, din cadrul recentului turneu feminin de la Wimbledon. Dar care, întâmplător, avea să se transforme într-una memorabilă. Întâlnirea dintre americanca de culoare Serena Williams (26 sept.1980), numărul unu mondial, și englezoaica mulatră Heather Watson (19 mai 1992), locul 59. Cu zece ani mai tânără decât valoroasa ei adversară. Scor final: 6-2, 4-6 și 7-5 în favoarea Serenei.
Am văzut și auzit atunci cum miile de spectatori englezi au dat, realmente, în frumoasa, plăcuta și sincera minte a copiilor. Trecând dintr-o stare în alta a firii umane. Respectiv, de la veselie la întristare; de la gălăgia exuberantă la tăcerea de mormânt; de la zâmbete și râs la lacrimi de fericire sau de supărare; de la murmurul mirat la explozia de aplauze; de la supărare la extaz. Fiecare fiind prietenos și omenos cu fiecare. Părând a conta numai și numai agreabilul spectacol de pe teren și din tribune. Iar când favorita lor a pierdut și ultimul punct al partidei, le-au aplaudat cu aceeași frenezie pe ambele competitoare. Și sunt sigur că nici ei, cei din tribune, și nici telespectatorii din lumea întreagă nu vor uita multă vreme acea pilduitoare lecție de viață! Și că, măcar ei, vor prefera, de acum încolo, prietenia în locul dușmăniilor între oameni; bunătatea în locul răutăților; pacea între popoare în locul confruntării și războaielor!
