Trăim într-o lume egoistă şi indiferentă, unde oamenii se gândesc doar la ei, doar la sufletele lor. La sigur, nimeni până acum nu s-a gândit cât de multe putem învăţa de la animale. Aceste fiinţe ce par atât de tăcute, neajutorate şi, într-o măsură oarecare, fricoase. Însă dânsele au mai multă credinţă şi înţelepciune decât ne putem noi imagina.
Am citit mai demult, într-o carte veche, o întâmplare plină de învăţăminte pentru specia umană: La marginea unui oraş, era o căsuţă în care locuia un bărbat cu fetiţa şi soţia lui. Aveau o gospodărie bine îngrijită şi un câine bine hrănit, care îşi făcea datoria cu prisosinţă. Lângă gospodăria lor, se afla o casă sărăcăcioasă în care locuia un om sărac cu mulţi copii. Şi în acea gospodărie sărăcăcioasă, se găsea un câine, însă era legat şi era foarte slab.
Bărbatul a observat că, atunci când îi dădea câinelui său de mâncare, acesta mânca ce mânca, apoi alegea un os mai mare, îl prindea bine între dinţi şi se strecura prin gard spre casa vecinului. Acolo, se ducea la dulăul acestuia, îi lăsa osul şi apoi se aşeza să-şi privească „aproapele" cum mânca, cu poftă. Bărbatul a observat că lucrul acesta se întâmpla mereu, nu doar ocazional.
Dacă un om ar fi făcut această faptă bună, am fi spus că este o faptă de omenie. Dar când acest lucru îl face un câine, cum să mai numim fapta aceasta?
