În luna august a anului 1916, în acele vitrege învolburări istorice pentru ţară, România rupea neutralitatea, adoptată timp de doi ani, şi intra în Primul Război Mondial de partea Aliaţilor. Un demers cu „consecinţe deplorabile", consideră un eminent scriitor şi jurnalist rus, deoarece „armatele Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Imperiului Otoman au replicat imediat, printr-o contraofensivă", şi, într-un scurt timp, majoritatea teritoriului românesc fusese ocupat deja, încât „cotropirea totală a teritoriului naţional părea doar o chestiune de timp. Guvernul României a fost evacuat, în grabă, de la Bucureşti la Iaşi."
În această dură conjunctură istorică şi militară, în care doar Moldova se mai afla în mâinile Armatei Române, „în noiembrie 1916, Consiliul Naţional al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrarea temporară, întregul său Tezaur aliatului său - Rusia, care, de fapt, îi oferise, cu amabilitate, serviciile. O variantă alternativă, luată în calcul, era şi transportarea Tezaurului la Londra, dar „poziţia dominantă, pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim, a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Ţarist". În această situaţie, la 2 decembrie 1916, Banca Centrală a decis, iar, „la 12 decembrie, Consiliul de Miniştri al României a aprobat această decizie".
„Pentru Rusia, procesul-verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, şeful cancelariei ministeriale a Curţii Imperiale, din toamna anului 1916 fiind ministru-delegat în România". De precizat că guvernul Rusiei a garantat „integritatea necondiţionată a Tezaurului României, atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări". Trebuie spus că din Tezaur făceau parte nu doar rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, ci şi „toate economiile băncilor private româneşti, monede vechi, tablouri, cărţi rare, arhivele mănăstirilor din Moldova şi Ţara Românească, colecţiile muzeistice aparţinând instituţiilor publice şi celor private, precum şi 93,4 tone de aur. „La 12 şi 14 decembrie 1916, aurul românesc a fost transmis Rusiei, în 17 vagoane, cu 1.738 de lăzi, alte două lăzi fiind cu bijuteriile Reginei Maria, iar la 23-27 iulie 1917 a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului, în 24 de vagoane, cu o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei, ajungând la Moscova, sub paza unei subunităţi de cazaci". Comori descrise, cu amănunţime, în acel proces-verbal, cu o valoare azi calculată de două miliarde şi opt sute de milioane de dolari.
În toamna anului 1917, Rusia ţaristă cade în mâna unor bande bolşevice, conduse de Lenin, care, de fapt, acaparează puterea cu sprijinul direct al Statului Major german. În această nouă situaţie, la 26 ianuarie 1918, Troţki (Leiba Davidovici Bronstein) declara, cu obişnuitu-i cinism bolşevic: „Activele româneşti, plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român". Aşa s-a şi întâmplat! Mai-marii bolşevismului sovietic, Lenin şi Stalin, nici nu admiteau că ar exista aşa ceva, refuzând să audă despre Tezaurul României. Aşa că, şi în prezent, România aşteaptă restituirea Tezaurului care-i aparţine.
Iar tot ce, până în prezent, s-a făcut prin anii 1935, 1956, 2008, ca „restituiri oficiale", „însoţite de o retorică triumfalistă sovietică", este doar praf în ochii naivilor. Prin comunicatul publicat la 12 iunie 1956, în presa sovietică, se bătea toba că: „În toţi aceşti ani, poporul sovietic a păstrat, cu meticuloasă grijă, operele de artă de o mare valoare istorică şi artistică. Guvernul URSS şi poporul sovietic au tratat, întotdeauna, aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român". O nouă mostră de fariseism, de minciună tipic sovietică! Ce cuprindea acea „restituire"? „Picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, icoane, odoare bisericeşti." Sovieticii au fost de acord chiar şi cu aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale eminentului gânditor şi domn Dimitrie Cantemir". Nu-i vorbă, o restituire foarte importantă şi asta! Au uitat, însă, bolşevicii să returneze, un mizilic, colea: 93,4 tone de aur (…), mizilic care, „nu a făcut obiectul sentimentelor sovieticilor de solidaritate de clasă cu poporul român (…), nici obiectul obligaţiunilor URSS de restituire a ceea ce nu-i aparţine". Aşa respectau bolşevicii „proprietatea inalienabilă a poporului român", cum ei se lăudau?!
Toate acestea le spune nu un român, ci Serghei Golubiţki, un scriitor, filolog şi jurnalist rus, absolvent „Magna cum laude", cu diplomă roşie, al Facultăţii de Litere a Universităţii din Moscova, un eminent specialist, cunoscător al limbilor rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română, într-un articol din care vom prelua câteva fragmente: „Cu totul aparte stă chestiunea «aurului românesc», care nu permite, în niciun chip, sub nicio formă, în niciun fel, interpretări ambigue (…) De ce are această chestiune o importanţă principială anume pentru noi, şi nu atât pentru România? Pentru că, în cazul României, este vorba, pur şi simplu, despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce, în cazul Rusiei, această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi, ruşii, nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, cât ne spunem nouă înşine, că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem, conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki! Doar aşa, şi nicidecum altfel. Şi niciun fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema «aurului românesc» ţine de timpurile demult apuse, deci este o chestiune istorică, fără nicio tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii, dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent. (…) Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca eu, pe cât îmi stă în putinţă, să completez o lacună. (…) România nu a încetat, niciodată, să revendice restituirea, de către Rusia, a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese, clar şi univoc, faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut, întotdeauna, dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său. (…) De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruşi, drept «chestiune de interes pur istoric»? AU FURAT CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toţi cetăţenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte, pe faţă şi cinic, cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere? (…) Pentru orice creştin nu există o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere (…) Din păcate, nimănui nu-i pasă de «aurul românesc» (…) De când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e aşa, un fleac, «o chestiune istorică»"?
O spune, repetăm, un intelectual rus al zilelor noastre! Păcat că aceste gânduri nu ajung şi la urechile blege ale guvernanţilor români, care au datoria să recupereze, atât „Moştenirea Gojdu", de la Ungaria, cât şi „Tezaurul românesc", de la Rusia, comori furate, în vitregele condiţii istorice, de vecinele noastre ţări! Adevărul e că România nu a încetat, niciodată, să revendice restituirea a tot ce i s-a luat, a tot ce i s-a furat! Potrivite sunt, în acest context, versurile lui Adrian Păunescu din poezia „Baladă de copilărie": „Hoţule, ce s-a-ntâmplat?" / Am pierdut un cal furat, / Astăzi, fără el, mi-e greu, / Parcă devenise-al meu."
Surse: (http://victoralexeer.files.wordpress.com/2012/10/, serghei-golubitki.jpg), „Promemoria 1940-1945" nr.2 (2015)
