Aşteptând zilele începutului de august, arcuite euharistic, recitesc volumul de versuri „MIRIDE" al profesoarei şi preotesei din Miercurea Ciuc, Valeria Pop. Îi descoper tot mai mult pe scriitorii harghiteni, cărţile semnate de Ilie Şandru, Ionel Simota, Ştefan Danciu, aducându-mi, de fiecare dată, bucurii ale lecturii.
Prin titlu, volumul de versuri „Miride" (cu ciclurile Icoana stelei, Miride, Roata stelelor, Hora lunilor călătoare, Sat al meu, ce porţi în nume?) este, dintru început, captatio benevolentiae. Starea aceasta se amplifică atunci când deschizi volumul şi afli cât de expresiv poate fi numele unui poem: „De ce baţi cu copita în pământ, cerbule?" sau cât de delicat poate fi jocul de-a „Soarele-Părinte".
Fiecare imagine poetică are izul euharistiei. Duhul Sfânt e orga de lumini ce-i dă cuvântului poetic valoare, demnitate, emoţie şi reverb. Universul liric al Valeriei Pop este, cu precădere, unul serafic, preluând, parcă, metafora voiculesciană a azurului suitor. Pentru cea care poate spune, precum filozoful, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit!, tărâmurile lirice aparţin luminii de sus, prin care eul îşi află zările lăuntrice (vezi Preoţi proscomidiind), ca într-o nouă naştere, una superioară, unde fiinţa să desluşească (să dobândească!) sensuri, dăruindu-le.
În aprecierea noastră, fiecare poem are ca motto nescris (nevăzut!) aura icoanelor, blânda atingere a nevăzutului şi necuprinsului (vezi poemele „Dorul meu" şi „Numai aici"), devenind fragment liturgic din marea căutare a nemărginirii. În căutarea, de loc abruptă, dimpotrivă calmă, izbăvitoare, a nemărginirii zării, nemărginirii lumii şi nemărginirii sinelui, poetei i se deschid căile luminii, divine: „Caut / Nu contenesc să caut / Şi, Doamne, ce adiere, / Câtă blajină candoare!".
Poemele Valeriei Pop sunt hlamide ale auriului. Întreaga fire respiră aurul divin. Cerul şi pământul - un poem poartă titlul „Cerul şi pământul", precum un vechi colind - nuntesc (Eminescu scria despre nunta lumilor!) în strălucirile neîntreruptului dumnezeiesc. Împlinind rugăciunea poetei (vezi poemul „Coboară, Doamne...!"), cerul va coborî pe pământ albele veşminte ale seminţei divine prin cete îngereşti: „Să ningă albul lor de crin/ Prin dalbul de veşmânt trecând / Străluminarea / Până-n glie", ca apoi, pământul, cu euritmiile sale, În sânge / În irişi / În auz", să-şi caute chip în neclintitul celest. De fapt, dimensiunile lirice din „Miride" sunt ale Pogorârii şi ale Înălţării.
Suişul spre patria celestă - „Suind pe Tabor", scrie poeta - are ca merinde tot ceea ce poate fi slavă - trup de slavă - în patria telurică: „lutul spiritualizat", bisericile cu „rugi fierbinţi şoptite ori în gând", inefabilul satului Bilboraş, „ca o cristelniţă gândită între munţi", muntele cucernic, Locul bradului alb sau Locul de unde izvorăşte Borcutul, timpul în care „strămoşii se pritocesc în urmaşi". Poeta visează fără-de-hotarul acestor patrii, fără-de-hotarul dorului de adânc şi al dorului de înalt.
Patriile poetei îşi întrepătrund luminile, emanând, apoi, sfinţenie şi candoare, veşnică înviere, ca în ciclul „Roata Stelelor", pentru ca mereu larvele să se transforme în fluturi, bucurând „Împărăţia Cuvântului"; al celui Dintâi, al celui ce „poate deveni / cuvinte / Întrupate Cuvinte / Sfinte Miride..."
„Miridele" Valeriei Pop ne-au amintit cugetarea Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereşte; cel ce se smereşte se îmblânzeşte; cel blând păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează."
Va începe un august în care miridele vor lumina sub geana de taină a cântecelor Sfintei Marii. De aceea deschid, iar, cartea Valeriei Pop.
