„Un uşor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar faţa era senină, cu o sfântă expresie de linişte, liniştea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea şi credinţa sufletului său luminat de flacăra creaţiei divine"...
Aurel Vlaicu, cel născut, la 6/19 noiembrie 1882, în localitatea hunedoreană Binţinţi (în germană - Benzenz, Benzendorf, în maghiară Bencenc, în trad. „Satul Benedictinilor"), inventator şi pionier aviatic, în egală măsură „curajos, sfidător chiar, modest, ambiţios, visător, talentat, patriot, recunoscător şi, mai presus de toate, creativ", „cel care a efectuat primul zbor de pe teritoriul României, cu un aparat mai greu decât aerul", este nemurit la Târgu-Mureş, printr-un splendid monument realizat de marele sculptor Ion Vlasiu, şi el „născut la sat", în Lechinţa Mureşului.
Superb monumentul, acum aflat în paragină, lovit de fulger, de vreme şi vremuri, de indiferenţa şi ingratitudinea contemporanilor, amplasat în incinta Aeroportului târgumureşean. Desigur, nu e singurul monument din România aflat într-o umilitoare precaritate, dar se cuvine a ne concentra energiile şi a acţiona, fie şi în al 12-lea ceas, fiindcă am aşteptat destul - zadarnic - respectarea promisiunilor fanfaronarde, din campaniile electorale ale ultimelor două decenii, ale „aleşilor" prea puţin interesaţi sau total dezinteresaţi de destinele şi verticalitatea naţiei.
E cazul să ne reîmprospătăm memoria, chiar dacă am devenit prea plictisiţi pentru a transmite generaţiilor de după noi informaţii care să le valideze mândria de a fi român! Să deschidem, din nou... Cartea! Nu e ruşine să nu ştii, nimeni nu s-a născut învăţat. E tragic, fatal chiar, să nu doreşti să afli. „Cine nu îşi cunoaşte istoria riscă să o retrăiască" - spunea Nicolae Iorga - şi, Doamne, câtă dreptate avea!
„Aurel Vlaicu, de mic copil a avut o fire temperamentală şi curioasă, fire care i-a adus necazuri încă din liceu. În anul 1902 îşi ia bacalaureatul la Liceul de Stat din Sibiu, după care urmează două trimestre la Facultatea de Mecanică a Şcolii Politehnice din Budapesta. Se înrolează ca voluntar la marină, făcând serviciul militar în oraşul Pola, port la Marea Adriatică, astăzi în Croaţia. Îşi obţine diploma de inginer după ce termină cursurile prestigioasei Ludwig-Maximilians-Universitet din München. Imediat după momentul absolvirii, lucrează pentru o scurtă perioadă de timp ca inginer pentru celebra Fabrică de Automobile Opel. Muncit de gânduri şi dorinţe înăbuşite, Aurel Vlaicu revine în ţară în anul 1908. Un an mai târziu, îşi termină de construit primul planor, ajutat de Ion, fratele său, planor cu care efectuează câteva zboruri în satul natal, Binţinţi.
La îndemnurile prietenului său de şcoală, poetul Octavian Goga, se îndreaptă spre Bucureşti, unde, în faţa unui public format din personalităţile vremii, în frunte cu Spiru Haret, face câteva demonstraţii cu prototipul avionului său.
Sprijinit de Casa Regală şi de Armata Română, ambiţiosul inventator şi pionier al aviaţiei româneşti şi mondiale, construieşte, la atelierele de la Arsenalul Armatei avionul «Vlaicu I», primul avion construit pe teritoriul românesc. Cu acest aparat, Aurel Vlaicu va decola prima oară pe data de 17 iunie 1910, deasupra Câmpului Cotroceni. Emoţionat, îşi înregistrează brevetul nr. 2258 pentru aşa-numita «Maşină de zburat cu corp în formă de săgeată».
Un an mai târziu, construieste celebrul avion «Vlaicu II», cu care zboară în mai multe oraşe din Regat, în cadrul unor turnee în care îşi face cunoscute invenţiiile.
Participând la război, în timpul campaniei din Bulgaria, a îndeplinit misiuni de observaţie aeriană, situând România pe locul doi în lume, după Franţa, în utilizarea avionului cu destinaţie militară.
În anul 1913, compania engleză Marconi îi comandă lui Aurel Vlaicu proiectarea şi construirea unui avion metalic cu două locuri. În doar câteva luni ia naştere aparatul de zbor «Vlaicu III», primul avion cu un asemenea fuselaj metalic, profilat aerodinamic!
Superbul inventator român s-a suit la manşă, a decolat de la Bucureşti, a aterizat fără probleme la Ploieşti, pentru realimentarea cu combustibil, şi s-a ridicat din nou în zbor. Avionul său s-a prăbuşit, însă, la Băneşti, lângă Câmpina. Conform anchetelor ulterioare, şi pe baza datelor despre starea de sănătate a lui Vlaicu, tragedia ar fi fost provocată de un atac de cord.
În 1914, prietenii lui Vlaicu, Silişteanu şi Magnani, i-au continuat opera, finalizând construcţia aparatului, iar pilotul Petre Macavei a efectuat câteva zboruri scurte. Avionul era perfect. Dovada elocventă - în timpul ocupaţiei germane din 1916, nemţii l-au luat şi l-au dus la Berlin! A mai fost văzut în 1940. Şi… gata!
Aurel Vlaicu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti".
„Conform raportului făcut de locotenentul aviator Gheorghe Negrescu, primul sosit la locul accidentului, chipul eroului aerului era destins, Aurel Vlaicu zâmbea chiar. Sfidător în faţa morţii, a sorţii şi chiar a destinului, care nu au reuşit să-i dărâme visul şi dorinţa sa cea mai mare. «Nici urmă de groază sau încleştare pe figura sa. Un uşor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar faţa era senină, cu o sfânta expresie de linişte, liniştea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea şi credinţa sufletului său luminat de flacăra creaţiei divine», notează Gheorghe Negrescu în memoriile sale..." (Descopera.ro.)
„Zborul lui Aurel Vlaicu la Târgu-Mureş" este un film-reportaj realizat la 20 august 1912, cu ocazia unei demonstraţii aviatice realizate de acesta cu aparatul său de zbor „Vlaicu II", documentar care, aflăm din publicaţiile vremii, a fost proiectat, în acel an, la Cinema „Elisabeta" din oraşul nostru de pe Maris. În urmă cu doi ani, filmuleţul mai putea fi accesat pe internet.
Zborul Icarului din Binţinţi i-a inspirat sculptorului Ion Vlasiu splendidul monument care acum se năruie în curtea Aeroportului din Târgu-Mureş. Sperăm să-l reabilităm cât mai curând, pentru a corona cu flori înalta frunte a geniului românesc.
„Limpede nu vezi decât cu inima" - spunea Micul Prinţ, personaj emblematic al scriitorului-pilot Antoine de Saint-Exupery.
Să ne limpezim, aşadar, inimile, în albastrul înălţimilor. E vremea!
