Într-o dimineaţă, în drumul spre casă, de la cumpărături, m-am oprit pe terasa mea preferată, din cartier. Răcoarea plăcută a dimineţii zilei care se anunţa toridă, a adunat ceva clienţi. Aproape toate mesele erau ocupate.
La o masă, un tânăr, singur, îşi făcea de lucru pe telefonul mobil. Către el se îndreaptă o tânără zâmbitoare. Băiatul îi răspunde şi el, cu un zâmbet. Îşi dăduseră întâlnire aici, pe terasă.
De la zâmbetul - răspuns de întâmpinare, băiatul trece la fapte! Şi ce fapte!
Se ridică in scaunul său, ia de pe scaunul alăturat buchetul superb de trandafiri, apoi trage scaunul şi îşi face un pic de loc, cât să îngenuncheze.
Fata, uşor timorată, îmbujorată până-n vârful urechilor, nu ştie cum să-şi stăpânească emoţia.
Nici privirea nu prea o ascultă. Se mută fâstâcită, când la iubitul ei, când la flori, când la spectatorii ad hoc de pe terasă! Gestul în sine şi, probabil, semnificaţia lui, au lăsat-o pe fată fără replică. Doar pentru moment.
Iese rapid din „trac" şi, ca o mare actriţă, trăind plenar rolul, face abstracţie totală de ambientul sălii, de privirile, de reacţiile spectatorilor. Se mişcă dezinvolt în scenă, se îndreaptă către partener, spre a-i da replica.
O replică non verbală, dar foarte... grăitoare, care ne-a lăsat... fără cuvinte pe toţi!
A îngenunchiat şi ea, în faţa băiatului, dar nu a luat buchetul, ci doar l-a cuprins cu mâinile ei, care au îmbrăţişat mâinile lui! Era ca şi cum fata i-ar fi dăruit, empatic, acel(aşi) buchet băiatului, în semn de iubire egală şi asemenea!
A fost un fel de proces (non-) verbal de predare-primire în dublu exemplar, la indigo, a unor sentimente! Împărtăşite!
Nu mai încăpea niciun dubiu! Nu era un buchet oferit unei fete, din complezenţă, din admiraţie, din pură prietenie, sau din protocolară obligaţie.
Era un buchet dăruit-primit-(re)dăruit în semn de iubire!
Cine ştie, poate că gestul tânărului şi gestul geamăn al fetei, au fost o repetiţie generală, poate o avanpremieră la cererea oficială în căsătorie!
Sunt convins că dacă se iubesc aşa de mult precum au lăsat să se înţeleagă, vor şti să-şi şi oblojească unul altuia rănile inerente provocate de spinii trandafirilor!
Vor şti să treacă împreună peste „înţepăturile" vieţii, ale vremurilor, vor şti să se bucure împreună de parfumul vieţii, oricât de grea sau gri ar fi!
Sunt convins că cei doi tineri nu sunt copii de miliardari, dar „zestrea" lor este una de mare preţ!
Privindu-i pe cei doi tineri îngenunchiaţi (de fapt, înălţaţi) în faţa iubirii, într-un gest care ar putea fi unul premergător...nunţii, mi-am amintit de un străvechi dans românesc, „Periniţa"! Tinerii păreau că sunt în mijlocul horei, îngenuncheaţi, pe batistă, gata să se sărute „cu folos", în ritmul melodiei şi al „strigăturilor" dansatorilor prinşi în joc: „Pune periniţa jos/Şi sărută cu folos/Ca la festival!".
Hei, cei (mult) mai puţin tineri decât cei doi de pe terasă, vă mai amintiţi de... bătrânul dans „Periniţa"? Un dans popular ca un ritual al gesturilor, faptelor, care erau adevărate declaraţii (fără cuvinte) de simpatie, de prietenie, şi, câteodată, de dragoste!
De fapt, la origini, „Periniţa" a fost un dans exclusiv de dragoste! Un dans care se lăsa cu petrecere de nuntă!
Dar, care sunt originile „Periniţei"? Păi, sunt vechi, bătrâne, din bătrâni!
Din satul Bătrâni, aşezare prahoveană de pe valea Teleajenului.
La petrecerea de nuntă se juca dansul zestrei, în timpul căruia mireasa etala asistenţei, tot ce lucrase cu mâinile ei, pentru viitorul cămin. Ţesături, cusături, broderii, haine, covoare, cuverturi, aşternuturi, etc, erau expuse la început într-un car alegoric. Cu timpul, expunerea s-a mai restrâns, ajungându-se la lada de zestre, în jurul căreia nuntaşii dansau pe melodia „Periniţei".
„Esenţializarea" expunerilor nu s-a oprit aici. S-a ajuns ca locul carelor, al lăzilor, să fie luat de un obiect simbolic din zestrea miresei: o pernă (perină-periniţă) decorativă, rotundă, din cele care se puneau pe paturile din „odaia din faţă".
Perna lucrată de mireasă, cusută în relief, părea un buchet de flori.
Mireasa începea hora în mijlocul cercului făcut de băieţi şi fete. Apoi, mirele intra în cerc şi lua mireasa la dans. La un moment dat, mirii îşi întrerupeau jocul şi îngenuncheau pe perna miresei şi se sărutau.
„Ritualul" lor era preluat de băieţi şi de fete, cu credinţa că nu peste multă vreme se va juca şi la nunta lor, dansul periniţei.
De-aici, de la petrecerile de nuntă, jocul a fost preluat şi la hora satului. Simplificările nu s-au oprit! Perna de zestre a fost înlocuită cu un ştergar şi mai apoi cu o batistă brodată de una dintre fetele prinse-n horă.
Dansul era început de o fată, care ieşea în mijlocul horei, jucând pe moment singură, cu batista în mână. Îşi alegea un băiat din horă, îi trecea batista pe după cap, chemându-l astfel, lângă ea, în mijlocul cercului. Dansau ce dansau, după care îngenuncheau pe batistă şi se sărutau. Băiatul prelua batista şi îşi alegea o fată cu care dansa, apoi îngenuncheau pe batistă, se sărutau, şi uite-aşa, se-ntâlneau drag cu drag, în hora satului şi „se luau", şi făceau nuntă, şi jucau „Periniţa" şi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Captivaţi de frumuseţea jocului popular „cu pupături şi strigături", orăşenii i-au făcut rapid buletin de oraş acestui bătrânesc joc de la sat. L-au luat cu ei la toate petrecerile, mai fandosite, mai cu ştaif, mai de salon, mai populare, mai de cartier, mai de mahala.
„Periniţa" ajunsese într-un timp vedetă, toate petrecerile încheindu-se cu ea, reluată până se tocea de tot batista sub genunchii pupăcioşilor!
De-aici, de la oraş, n-a mai fost decât un pas pân' aci, la Paris, la Roma, în America şi te miri pe unde a mai ajuns „Periniţa" noastră, jucată cu mare succes de ansambluri artistice pe la mari festivaluri folclorice (de-aici şi adăugirea „ca la festival").
De pe la începutul anilor '70, „Periniţa" a ajuns şi vedeta tv a programelor de Revelion! Probabil, de fapt, sigur, în arhiva TVR mai există înregistrări ale unor revelioane de pe vremuri, care se încheiau cu hora pupăcioşilor.
Păcat că azi, „Periniţa" se joacă rar, pe la vreo petrecere, păcat că tinde să ajungă „exponat" de muzeu etnografic, sau arhivă pe suport electronic. Bine că doar hora a ajuns la arhivă, nu şi sărutul!
Oricum, „Periniţa" există „arhivată", ca amintire de preţ, pe un suport nepieritor: sufletul!
Sufletul nostru, al celor mai bătrâni, şi chiar al celor aflaţi în primăvara... bătrâneţilor!
Mă-ntorc cu gândul la cei doi tineri îndrăgostiţi de pe terasă. Aproape sigur că n-au auzit, nici măcar de la bunici, despre „Periniţa", dar, iată că şi-au amintit - fără să fi ştiut până atunci de existenţa ei - de hora dragostei, bătrâna horă a bătrânilor din Bătrâna!
