În plină perioadă a veştilor proaste venite dinspre economic, precum insolvenţa Oltchim şi a fabricilor Mechel, ameninţările Sidex cu regândirea prezenţei producătorului de oţel în România, creşterile de preţuri la utilităţi ce pun presiune pe costurile de producţie, Guvernul dă asigurări şi livrează cifre cum că lucrurile merg bine. Dovezile ar fi TVA mai mult încasată la buget, impozitele pe venit colectate şi exporturile în creştere ş.a.
Dar înmulţirea insolvenţelor? Dar şomajul în creştere? Despre şomaj, bunăoară, premierul Ponta nu suflă o vorbă. Îl „completează" însă analiştii economici care compară frica politicienilor români de impopularitatea şomajului cu o piesă în trei acte.
În primul s-au deghizat şomerii în pensionari, până s-a ajuns ca o treime din populaţie să beneficieze de acest statut. Doar un pensionar din trei are vechime completă în muncă şi vârstă corespunzătoare.
Actul doi a constat într-o migraţie inversă, de la oraş la sat. De la 28%-29% înainte de 1990, populaţia ocupată în mediul rural a ajuns la 41%, spun statisticile INS, dar contribuie la PIB cu mai puţin decât la începutul tranziţiei.
În actul trei al mişcării scenice, ponderea ocupării în rural s-a redus sub o treime, însă numai pentru că a apărut în rolul principal migraţia externă. Bilanţul dă cel mai mic număr de şomeri la mia de locuitori din UE, cum observau şi se lăudau foştii guvernanţi (azi, în opoziţie). Bilanţul social? Favorabil, dar cel economic, dezastruos! De ce? Din 8,2 milioane de salariaţi în 1990 mai avem doar în jur de 4,3 milioane, iar numărul pensionarilor s-a dublat, de la 2,5 milioane acum 22-12 de ani!
Soluţia? Concedierile făcute şi cele care urmează în sectorul de stat (şi nu numai)!
Ce relevă cifrele de mai sus? Că structura economiei din anul 2015 e puţin diferită de cea din anii '90; că, pentru a fi schimbată situaţia, era nevoie de un management şi structuri conceptuale; că banii obţinuţi din privatizare să fi fost folosiţi pentru investiţii, deci pentru dezvoltare, precum locuri de muncă. Ca şi fondurile europene. N-a fost să fie. Drept care, n-ar trebui să ne mire că din 23 de milioane de români am rămas mai puţini de 20,5 milioane şi că mascarea şomajului a împins vârsta medie de pensionare la bărbaţi la sub cea normală pentru femei. De aici, colapsul (încă amânat) sistemului public de
pensii. Trist, dar adevărat!
