Rândurile de faţă au în vedere, dintr-o perspectivă strict sincronică, chestiunea posibilului antisemitism din România, la nivel micro, dar şi macrosocial, fără nicio implicaţie istorică. Ele nu sunt o analiză, ci doar schiţarea unor opinii privitor la existenţa sau nu a unui curent antievreiesc în ţara noastră.
Mai întâi, să ne referim la aspectul demografic. Conform rezultatelor oficiale ale recensămintelor postdecembriste ale populaţiei şi locuinţelor, numărul cetăţenilor care s-au declarat de origine evreiască a fost, la nivelul întregii ţări, după cum urmează: 8.955 în 1992, 5.785 în 2002 şi 3.271 în 2011. Diminuarea numărului de cetăţeni români de origine evreiască se explică, în principal, prin faptul că este vorba de persoane în vârstă; este, aşadar, vorba de un regres pe cale naturală. Dacă ţinem cont de ultima cifră menţionată, cea din 2011, şi o raportăm la totalul populaţiei recenzate (20.121.641 de persoane), ajungem la un procent al evreilor de 0,001156516 %. Numărul cetăţenilor care s-au declarat evrei în Capitală este de 1.333, în timp ce, pe judeţe, cifrele oscilează între 0 (Giurgiu, Ilfov) şi 221(Iaşi). Oricine trebuie să recunoască faptul că, la nivel individual, antisemitismul este lipsit de „obiectul muncii", că - în mod obiectiv - şi dacă astfel de tendinţe extremiste i-ar caracteriza pe românii de astăzi, ele n-ar avea contra cui ar fi îndreptate. Dacă au apărut, totuşi, rarisim, sau astfel de manifestări, ele s-au găsit sub semnul teribilismului juvenil şi au ajuns rapid sub incidenţa legii.
La nivelul ansamblului social şi sub aspect civic n-am auzit de vreo îngrădire a drepturilor cetăţenilor de origine evreiască, în ţara noastră, în ultimul sfert de secol, la sănătate, la educaţie, la justiţie corectă, la libertatea de conştiinţă şi la cea religioasă, tot aşa cum sunt respectate drepturile de asociere, de informare şi de exprimare liberă.
La nivel politic, interesele cetăţenilor de origine iudaică sunt reprezentate de un membru al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care primeşte în mod automat un loc în Camera Deputaţilor, asemeni celorlalte 17 minorităţi naţionale din statul român. Legăturile, pe diversele planuri, cu Israelul şi cu evreii din alte ţări ale acestei federaţii nu pot fi decât benefice, inclusiv cât priveşte relaţiile extrene ale României.
Sub aspect cultural, nu se poate vorbi, de asemenea, de discriminare. Manifestăfile culturale, câte mai pot fi organizate de comunitatea evreiască, primesc sprijinul şi aprecierea majorităţii; monumentele, sinagogile, cimitirele sunt bine îngrijite, din fondurile comunităţii şi din bani publici.
Atitudinile şi acţiunile antisemite, formulate ideologic, lipsesc în România, spre deosebire de alte ţări, unde antisemitismul este înscris în chiar programele politice ale unor partide (exemplu „clasic" în această privinţă îl aflăm în Ungaria vecină prin partidul de extremă dreapta „Jobbik").
Aşa se prezintă, astăzi, în linii generale, raporturile între majoritatea românească şi minoritatea evreiască. Desigur, istoria relaţiilor româno-iudaice, în secolul al XIX-lea şi, mai ales, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a fost plină de sinuozităţi, de umbre şi lumini, iar cercetarea acestora trebuie lăsată în seamă istoricilor oneşti şi trebuie făcută sine ira et studio şi, în mod evident, fără intruziunea factorului politic. Probitatea istoricului trebuie să evite distorsionarea trecutului şi interpretările teziste, iar studiul să fie întreprins în deplină libertate de gândire. Acest lucru este necesar şi pentru aflarea adevărului, numai astfel istoria putând deveni „magistra vitae" (îndrumătoare a vieţii"), dar şi pentru prezervarea stării de normalitate din România, pe care am prezentat-o în acest articol. Impunerea, normarea, legiferarea unui mod de gândire duc la tensiuni şi frustrare, iar - prin recul, prin efectul de bumerang - acestea pot genera reacţii extreme, mai ales în rândul noilor generaţii, inclusiv resuscitarea antisemitismului.
