La câţiva ani după evenimentele din decembrie 1989, interval în care eram curtaţi şi purtaţi pe braţe, fără a putea desluşi cu claritate dedesubturile comportamentului fratern, „tandreţea" cu Occidentul s-a cam alterat. După ce economia a fost pusă pe butuci şi golită de conţinut, România n-a mai furnizat acestuia produsele obişnuite, ci consecinţele nefaste, stocate atâta vreme, ale unui regim dictatorial, dar şi ale unei societăţi noi în derulare, debusolată însă în mersul ei şi care nu-şi găsise resursele interne de a se revigora, lăsând totul pe seama promisiunilor din vest. Bucuroşi occidentalii că, prin distrugerea economiei româneşti, s-a creat o importantă nişă de consum pentru produsele lor de calitate mai slabă, au uitat că bumerangul se întoarce împotriva celui care l-a aruncat. Ei n-au avut în vedere că, la marile probleme moştenite de la societatea comunistă, şi care îşi cereau rezolvare neîntârziată, s-au adăugat cele determinate de ei înşişi, de atitudinea lor neconformă, astfel încât, gradul de sufocare a populaţiei din România a crescut şi mai mult, iar presiunea de dinăuntru, dublată astfel, a dus la forţarea deschiderii Cutei Pandorei, cu efecte dintre cele mai diverse şi neaşteptate, nu numai în interiorul ţării, ci la nivelul întregului continent. Aşadar, deschiderea necondiţionată a graniţelor şi consfinţirea libertăţii de mişcare au determinat ca valul uriaş creat să-şi reverse prea-plinul în direcţia curentului, şi astfel s-a ajuns ca occidentalii să fie invadaţi de pleava societăţii româneşti. Pentru că, lucru dovedit ştiinţific, în cazul revărsărilor de prea-plin, gunoaiele sunt primele care ies la suprafaţă, substanţa rămânând la urmă, ea lăsându-se mai greu dusă de valuri. În consecinţă, primii care au părăsit România au fost ţiganii, hoţii, delincvenţii, tot felul de pierde-vară, şi care prin numărul şi agresivitatea lor au speriat Occidentul, cel care, trebuie să recunoaştem, la acea oră era pe picioarele lui şi nu se confrunta cu asemenea fenomene decât la scară foarte redusă. Aşadar, schimbarea la faţă a celor care ne-au promis marea şi sarea după ce vom scăpa de dictatură, a avut loc neaşteptat de repede. Din cei oblojiţi am început să fim buşiţi, arătaţi cu degetul. Ca urmare, cei care au simulat fraternizarea cu noi ne-au cam întors spatele şi, ca atare, în interiorul graniţelor noastre nu mai vedeau decât tot felul de handicapaţi, iar pe la ei cohorte de delincvenţi şi cerşetori „Made in Romania", şi care le făceau viaţa un calvar. Evident, exagerări şi într-un caz şi în celălalt, dar cu un sâmbure de adevăr, mai ales în privinţa celor de afară.
Dacă la conducerea ţării ar fi ajuns de la bun început un preşedinte, un prim-ministru, o clasă politică educată şi responsabilă, cu siguranţă, de dragul reconstruirii unei imagini decente, demnă de o ţară civilizată şi cu aspiraţii înalt europene, printre multe lucruri bune s-ar fi luat în calcul şi soluţionarea acestei probleme, stopând exodul de care vorbeam, şi creând condiţii pentru combaterea acestui fenomen pe plan intern, printr-o puternică ameliorare a climatului de viaţă al tuturor cetăţenilor. În loc să se implice, guvernanţii noştri nu numai că s-au făcut că nu aud şi nu văd, dar au considerat că asemenea preocupări nu s-ar încadra în fişa postului lor şi nici nu i-ar onora, concluzionând chiar că un exod şi mai mare de populaţie românească pe alte meleaguri i-ar avantaja în nemernicele lor demersuri, de a se îmbogăţi cu orice preţ şi cât mai repede, chiar dacă ar fi nevoie să sacrifice un întreg popor.
Incapabili să rezolve onorabil problemele ţării, guvernanţii noştri au dat undă verde celui de-al doilea val. De data aceasta cei care au părăsit ţara au fost principala forţă de muncă, dar, cu toate calităţile ei, n-a reuşit să contracareze efectele de imagine ale primului val. Din contră, ei înşişi au fost primiţi cu suspiciune şi chiar au suportat şi continuă să suporte stigmatul celor care ne-au făcut de ruşine.
Confruntată cu cel mai mare exod de cetăţeni, obligaţi să-şi caute un loc de muncă pe alte meleaguri, cu atâţia delincvenţi împrăştiaţi pe mapamond, cu slabe performanţe în toate domeniile la ea acasă, România a intrat în vizorul tuturor europenilor ca oaia neagră a continentului. Ca furnizori principali de indivizi puşi pe rele, pe acolo pe unde s-au risipit, nu era necesar ca toate infracţiunile care au avut loc în Occident să fi fost săvârşite de ai noştri, că gândul autorităţilor şi mai ales al opiniei publice se îndrepta spre noi. Aşa, cu exagerări şi uneori cu rea-intenţie, dar şi pe bază reală, ni s-a creat o aureolă de prost augur, inducându-se astfel în rândul opiniei publice europene ideea că răul existent şi care se manifestă în prezent în societatea europeană porneşte din România. Aşa am ajuns, noi, românii, să fim cotaţi ca naţiunea cea mai prost văzută între naţiunile Europei.
Codaşi la toate, când este vorba de ceva pozitiv, inclusiv la PIB, nivel de trai şi de civilizaţie, dar fruntaşi la tot ce este rău în Europa, în afara unor ramuri sportive (este vorba de boli de tot felul, în special transmisibile), la care se adaugă faptele reprobabile ale unor conaţionali de-ai noştri, îndeosebi ţigani, nu puteam să nu ajungem într-o astfel de situaţie.
Cu toate acestea, în loc să încercăm din răsputeri a ne reface imaginea atât de întinată, prin măsuri reale de redresare în toate domeniile, guvernanţii noştri, în locul „mea culpa", reacţionează agresiv şi deloc justificat atunci când România este pusă la colţ, pentru faptele reprobabile ale unor cetăţeni proprii, care le săvârşesc pe teritoriul altor state. Evident că pusul cenuşii în cap nu este nici indicat şi nici onorabil, dar a reacţiona într-un mod impardonabil sau a respinge în totalitate acuzaţia şi atunci când pisicii i se văd clar ghearele prin sac, este şi mai de condamnat. Unele posturi de televiziune ne-au oferit documentare foarte consistente cu privire la reţelele româneşti de cerşetori, proxeneţi şi prostituate împânzite în toată Europa, din peninsula Iberică până în Scandinavia. Doar aceste argumente ar fi fost suficiente pentru dezbateri aprinse în instituţiile de bază ale ţării, de la Parlament la Guvern şi Preşedinţie, soldate cu demisii şi alte sancţionări, dar totul a rămas ca şi când nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Iar acest mod de a ignora asemenea realităţi dovedeşte că oamenii aceştia, adică cei care ne conduc, n-au nici în clin nici în mânecă cu noţiunea de demnitate, de apărători ai imaginii şi intereselor ţării. O dovadă în plus că le lipsesc nu numai elementarul bun-simţ, dar şi doza minimă de ruşine. Adică, să aduci ţara într-un asemenea hal şi să o laşi la discreţia oricui să o terfelească, pentru că eşti incapabil să o gestionezi civilizat, constituie o adevărată crimă. Readuc cu acest prilej în atenţia opiniei publice recentul incident din Luxemburg, iscat de scrisoarea unui reputat avocat luxemburghez către primarul oraşului, în care incrimina acţiunile cerşetorilor şi delincvenţilor din România, care prin efectele nocive, imaginea, mirosul degajat au sufocat pur şi simplu oraşul. Cu siguranţă nu este vorba de o simplă opinie personală, ci de o atitudine civică exprimată la nivelul comunităţii, iar Luxemburg nu este un colţ oarecare al Europei, ci ţara cea mai prosperă şi cu cel mai înalt nivel de trai şi de civilizaţie de pe continent. Ce-au considerat să facă autorităţile noastre în atare situaţie ? Nimic altceva inteligent decât să replice cu dreptul cetăţenilor Europei de a circula unde vor. O frază pompoasă, dar ironică, aruncată în dispreţ, numai că ea nu rezolvă problema. Din contră, o acutizează, iar faptul că românii sunt cei care produc cele mai mari necazuri europenilor nu poate fi şters cu o asemenea atitudine din memoria acestora. În rest, să auzim numai de bine. Înţelegem că preocuparea de bază a aleşilor noştri este cum
să-şi mai rotunjească veniturile, deci şi averile, să le aducă la standarde europene, chiar dacă salariile celor mulţi nu valorează pe lună mai mult decât plata în ţară a unei nopţi de hotel, pentru cei avuţi. Darămite să mai vorbim de un sejur în străinătate pe care aleşii noştri o frecventează des pentru că le dă mâna. Cât despre imaginea ţării terfelite de propriii cetăţeni, nu mai e cazul să vorbim. Să se spele pe cap cei care îi găzduiesc. Noi ne-am făcut datoria, adică i-am produs, iar ei să-i crească şi să-i civilizeze, dacă nu le convine! Nu-i aşa, domnilor guvernanţi ?
