Se spune, când este vorba despre cele sfinte, plăcute Domnului, că „măsura omului este lucrarea sa!". Măsură şi lucrare a Domnului şi a slujitorului ei este şi Biserica Ortodoxă din Iernuţeni, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului" şi „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", prima pe aceste meleaguri mureşene, sfinţită, la 20 august 1995, de Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Sfinţind Biserica Ortodoxă din Iernuţeni - Reghin, atunci, înmânându-i preacucernicului părinte paroh - Vasile Chiorean - „Crucea Patriarhală", în cuvântul său de învăţătură, Preafericitul Părinte spunea despre acest lăcaş sfânt al Domnului şi despre slujitorul ei: „Biserica reprezintă frumuseţea sufletului creştinilor din această parohie şi din toată ţara noastră (…) Ca simbol că viaţa Ortodoxiei se desfăşoară sub semnul Crucii, al suferinţelor, al răbdării, dar şi sub semnul nădejdii, al Învierii, al Biruinţei (…) De aceea, iubite părinte Vasile, un semn de la Patriarhie, să-l ai, să-l arăţi credincioşilor, să-l porţi la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că eşti vrednic de el. I-ar fi plăcut şi Patriarhului Miron Cristea să fie aici şi să audă asemenea predică, rostită azi, să vadă o asemenea lucrare."
Harnic păstor în Casa Domnului, slujitor în acea „frumuseţe a sufletului creştinilor", vrednic de semnul sfânt, luptător pentru credinţa strămoşească, pentru neam şi ţară, limbă şi datini, preacucernicul părinte Vasile Chiorean-Logigan, slujitorul altarului Bisericii „încoronate prin sfinţire", spunea: „Sperăm ca truda noastră să dăinuie peste veacuri, Tu, Doamne, care ai făcut Cerul şi Pământul, cu toată podoaba lor, primeşte jertfa bunilor credincioşi din Iernuţeni şi din municipiul Reghin, ca o ofrandă ce Ţi-o aducem şi pomeneşte-ne şi pe noi când vom veni întru Împărăţia Ta, Amin!".
Despre acel moment de aleasă înălţare sufletească, la împlinirea cuvintelor Sfintei Scripturi, părintele Chiorean afirma: „Noi am ctitorit, iar Dumnezeu aşa a voit să fie sfinţită munca noastră de însuşi Patriarhul Teoctist, primul patriarh care a sfinţit o biserică nouă în ţinuturile mureşene, iar parohul Vasile Chiorean să fie răsplătit, direct de Patriarh, cu distincţia cea mai înaltă pentru un preot: «Crucea Patriarhală»".
Cu acel prilej, într-o atmosferă de înaltă trăire duhovnicească, Preasfinţitul părinte, pe atunci episcop, azi IPS Andrei al Alba Iuliei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, spunea: „Să dea bunul Dumnezeu ca ziua de astăzi, din această frumoasă biserică, să se reverse râuri de apă vie, şi flacăra credinţei noastre să rămână nestinsă, iar sufletele noastre să-şi găsească alinarea, mângâierea şi mântuirea."
La rândul său, după ce a dat citire scrisorilor de apreciere pentru credincioşii care au contribuit la lucrările de ctitorire a noii biserici, preacucernicul părinte protopop Teodor Beldean sublinia: „…niciodată, în istoria acestei localităţi, nu am găsit nicăieri menţionat faptul că pe aici ar fi trecut, ar fi slujit sau ar fi poposit vreun patriarh (…) Această slujire, împreună, a reprezentanţilor din toate cele trei provincii româneşti, reprezintă unitatea de neam, de credinţă, de limbă, şi astăzi noi credem că a fost prezent la Reghin întreg neamul românesc."
Am apelat la o necesară întoarcere în timp şi în memorie, pe căi afective, tocmai pentru a rosti câteva cuvinte despre cartea - „Versuri populare, poezii alese şi învăţături duhovniceşti", izvorâtă din truda harnicului şi vrednicului părinte Vasile Chiorean- Logigan. O carte în care eu văd o adevărată „fântână a darurilor",în care autorul adună, cu o hărnicie şi răbdare de furnică, ca slujitor al credinţei şi al Bisericii, „mama noastră a tuturor", cum Înaltul Domn al Limbii Române şi al Poeziei, Mihai Eminescu, o numea, acea înţelepciune cuprinsă în acele colinde de Crăciun, de Anul Nou, în tradiţia creştină de Vasile cel Mare, în versuri populare şi învăţături duhovniceşti, de Ziua Înălţării Domnului - Ziua Eroilor. De asemenea, impresionantă-i şi selecţia acelor poezii ale lui Eminescu, Nicolae Labiş, George Coşbuc, Magda Isanos, Grigore Vieru, Adrian Păunescu! O carte despre care IPS Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, scria: „Cartea aceasta reflectă modul în care acest preot s-a contopit, afectiv, cu sufletele păstoriţilor săi, împărtăşindu-le, ca un adevărat părinte, bucuriile şi necazurile, visele şi speranţele lor. Adevăratul păstor sufletesc ştie să se bucure cu cei care se bucură şi să plângă cu cei ce plâng."
Din rândul acestor bucurii ale sufletului, culese cu acea aplecare evlavioasă spre frumos şi armonie, ne vom opri la doar două momente ale cuvântului ales. Vom reda acea învăţătură-îndemn, norvegiană, în traducerea lui Al. I. Ciurea: „Învaţă de la apă să ai statornic drum, / Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum, / Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi, / Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi, / Învaţă de la soare cum trebuie s-apui, / Învaţă de la piatră cât trebuie să spui, / Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci, / Cum trebuie prin lume de liniştit să treci, / Învaţă de la toate că toate-ţi sunt surori, / Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori, / Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat, / Învaţă de la nufăr să fii mereu curat, / Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi, / Învaţă de la ape să nu dai înapoi, / Învaţă de la umbră să fii smerit, ca ea, / Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea, / Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti, / Învaţă de la stele că-n cer sunt numai oşti! / Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi, / Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi, / Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei, / Şi du-te la furnică şi vezi povara ei! / Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea, / Învaţă de la miel, să ai blândeţea sa, / Învaţă de la păsări, să fii mereu în zbor, / Învaţă de la toate, că totu-i trecător!".
Desigur, acestui prinos de poveţe şi învăţături, când „totu-i trecător", i se pot adăuga şi versurile Magdei Isanos: „E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi, / Poate chiar mâine, pomii de pe-alee, / Acolo unde-i vezi or să mai steie, / Voioşi, în vreme ce vom putrezi. / Atâta soare, Doamne, atâta soare / O să mai fie-n lume după noi; / Cortegii de-anotimpuri şi de ploi, / Cu păr din care şiruie răcoare…/ Şi iarba asta o să mai răsară, / Iar luna tot aşa o să se plece, / Mirată, peste apa care trece - / Noi sigur n-o să fim a doua oară, / Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate / Găsi atâta vreme pentru ură, / Când viaţa e de-abia o picătură / Între minutu-acesta care bate / Şi celălalt - şi-mi pare ne-nţeles / Şi trist că nu privim la cer mai des, / Că nu culegem flori şi nu zâmbim, / Noi, care-aşa de repede murim."
Orice cuvânt, în faţa trecerii noastre, a orgoliului şi a ambiţiilor omeneşti de moment, pare de prisos, când, într-adevăr, „viaţa e de-abia o picătură", când noi, firişoare de nisip, aceste secunde de pământ, ce suntem, nu ştim ce „repede murim" într-o lume a zădărniciilor prin care suntem firave, subţiri risipiri de fum.
Ar fi doar două edificatoare dovezi-exemple prin care preacucernicul părinte Vasile Chiorean-Logigan şi-a lăsat numele bun pe o carte plină de poveţe şi de învăţăminte, pe deplin vrednic de laudă şi de aleasă preţuire.
