Istoria se repetă sau… cât de mică-i lumea mare!?!

Distribuie pe:

Motto: „Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu."

Inaugurată ieri, în Capitală, la Biblioteca Naţională a României, în cadrul primei ediţii a Festivalului Ambasadelor, şi deschisă până în data de 5 septembrie, expoziţia intitulată „Mari inovatori români", organizată de Institutul Cultural Român, readuce în conştiinţa publicului imaginea unora dintre cei mai importanţi inovatori români proiectată în patrimoniul universalităţii: Petrache Poenaru, Anghel Saligny, Victor Babeş, Grigore Antipa, Emil Racoviţă, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia, George Emil Palade, Ioan Cantacuzino, Ana Aslan, Gheorghe Ţiţeica, Nicolae Constantin Paulescu, Spiru Haret şi Gheorghe Marinescu. „Expoziţii itinerante de fotografie şi artefacte, un volum ilustrat, prezentări multimedia sunt integrate în acest demers, menit să omagieze, în perspectiva centenarului Marii Uniri, această dimensiune importantă a creativităţii româneşti." - anunţă organizatorii.

Dar nu asupra acestei incitante manifestări desfăşurate sub genericul „Open your Culture", care promovează diversitatea culturală şi arta ţărilor cu misiuni diplomatice în România, mă voi opri în cele ce urmează, nici asupra vreunuia dintre excepţionalii ambasadori ai inteligenţei noastre aflaţi în zona de interes a Festivalului Ambasadelor.

Nu voi insista nici măcar asupra atât de hăituitului Institut „Cantacuzino", aflat încă sub „sabia lui Damocles", deşi Guvernul i-a recunoscut statutul de interes strategic, avizând, prin ordonanţă de urgenţă, alocarea, din Fondul de rezervă bugetară, a 10 milioane de euro pentru plata datoriilor către stat şi furnizori.

Vă reamintesc: „Institutul «Cantacuzino», care se număra printre cei mai apreciaţi producători de imunologice din lume, şi-a început declinul în februarie 2010, după ce Agenţia Naţională a Medicamentului i-a retras autorizaţia de punere pe piaţă a produselor injectabile, inclusiv a vaccinurilor, întrucât îi expirase standardul de bune practici de fabricaţie. În aceste condiţii, unele programe naţionale de imunizare au fost blocate timp de mai multe luni, iar autorităţile au fost obligate să importe vaccinuri."

Ca la noi! Ce nu se poate fura se vinde, iar ce nu se poate vinde se dă degeaba ori se distruge! Desigur, tema e mult prea importantă pentru a fi expediată în câteva fraze şi vom reveni în momentul în care vom deţine mai multe informaţii.

Despre activitatea şi destinul unui un alt Cantacuzin vreau să vă reamintesc, însă, în cele ce urmează, apropo de inepta şi antiromâneasca lege 217, „antilegionară", emanaţie pseudocerebrală a directorului Institutului „Elie Wiesel", stipendiat din bani publici: Ion I. Cantacuzino - excepţională personalitate interbelică (1908-1975).

În 2008, Centenarul naşterii scriitorului, medicului şi producătorului de film fusese sărbătorit printr-o expoziţie la Academia Română, organizată de doamna Manuela Cernat, şefa Catedrei de Comunicare Audiovizuală a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale" din Bucureşti, şi fiii acestuia: Gheorghe şi Şerban Cantacuzino. O tempora! Se aflau aici fotografii şi documente preţioase ce i-au aparţinut ori l-au reprezentat pe cel omagiat - cineast, critic literar şi medic român, fost director al Centrului Naţional al Cinematografiei, fiul prinţului Ion Cantacuzino şi al actriţei  Maria Filotti (al cărei nume îl poartă Teatrul din Brăila, din 1969), descendent, deci, al familiei domneşti Cantacuzino, tatăl său numindu-se tot Ion, iar bunicul, de asemenea, Ion. Niciunul dintre aceştia nu trebuie confundat însă cu celebrul cercetător Ion Cantacuzino (1863-1934) al cărui nume îl poartă Institutul de seruri şi vaccinuri din Capitală, menţionat mai sus.

„A fost medic psihiatru, dramaturg, eseist, critic literar şi dramatic, producător de film şi neobosit cercetător în domeniile medicinei şi cinematografiei. După terminarea Liceului militar „Mănăstirea Dealul", urmează strălucite studii universitare. În 1931 îşi susţine licenţa în Litere şi Filozofie, specialitatea Psihologie, Estetica şi Istoria artei, cu subiectul „Problema temperamentului". Devine doctor în medicină şi chirurgie în 1935, după susţinerea tezei de doctorat cu subiectul „Reperajul ventricular în epilepsie". Un an mai târziu, în 1936, Universitatea din Paris îi acordă Diploma de medic legist psihiatru. În continuare, dr. Ion Cantacuzino realizează adevărate performanţe greu de atins în Medicină şi Litere. Funcţionează, în 1936, ca asistent universitar străin al Clinicii de Pshiatrie din capitala Franţei. Ceva mai târziu devine diplomat al Conservatorului de Muzică şi Artă dramatică din Bucureşti, specialitatea Regie scenică. A fost membru în numeroase societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate.

„Avem nevoie de astfel de modele cu o deschidere culturală de renascentist" - preciza, în contextul aniversării centenarului, doamna Manuela Cernat. „A fost nu doar un mare critic de film, întemeietorul istoriografiei filmului românesc, ctitorul unor instituţii ale cinematografiei noastre, dar a şi susţinut o serie de conferinţe publice. A fost şi doctor în medicină, psiholog şi psihiatru, autor de scenarii, regizor şi producător de filme şi cronicar literar".  „Uzina de basme", „Întâlniri cu cinematograful", „Note pentru azi", „De amore", „Momente din istoria filmului românesc", „Jean Mihail". „Filmul românesc de altădată" sunt doar câteva dintre titlurile de cărţi şi studii publicate de Ion I. Cantacuzino. Ca producător de filme, realizează, în 1943, „O noapte furtunoasă", în regia lui Jean Georgescu, având ca interpreţi pe Radu Beligan, Alexandru Giugaru, Florica Demion, Maria Maximilian, Iordănescu Bruno şi George Demetru. În anul 1945 este realizatorul filmului „Visul unei nopţi de iarnă", tot în regia lui Jean Georgescu.

Nota bene! - „Dimensiunea personalităţii lui Ion I. Cantacuzino este dată şi de participarea activă şi importantă a acestuia ca un valoros critic la Revista «Criterion». Cu toate acestea, istoricii literari care au scris despre generaţia interbelică îl trec cu vederea pe Ion Cantacuzino, pe nedrept, aşa cum fac şi cu Haig Acterian" - preciza doamna Manuela Cernat. - „Vocea lui Ion Cantacuzino s-a făcut însă auzită în anii aceia, şi nu puţini au fost cei care l-au admirat şi pe care gândirea sa i-a influenţat. Poate fi aşezat fără niciun dubiu în galeria marilor interbelici: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Haig Acterian, Barbu Brezianu, Petru Comarnescu, Petre Ţuţea, Toma Vlădescu, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian."

„După Al Doilea Război Mondial, din postura de medic, Ion Cantacuzino a tratat un pacient care fusese legionar. Sub acuzarea că nu a spus autorităţilor acest lucru, în 1950, a fost arestat şi condamnat pentru «uneltire împotriva ordinii sociale», executând o parte din pedeapsă la Jilava, fiind eliberat cu greu la intervenţiile mamei sale, actriţa Maria Filotti. Un an mai târziu a fost re-arestat şi anchetat în beciurile Securităţii «pentru crime împotriva umanităţii.»" (Daniela Cârlea Şontică).

„Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!" (Petre Ţuţea).

Până în anul morţii (1975), Ion I. Cantacuzino va lucra, ca medic psihiatru, la Spitalul Brâncovenesc din Capitală.

Apropo de Spitalul Brâncovenesc…, o informaţie colaterală: „La 28 august 1835, Safta Brâncoveanu, fiica Marelui Ban Tudorache Balş şi soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu, a semnat contractul de construire a unui spital lângă Biserica Brâncovenească din Capitala. La 14 octombrie 1838, Spitalul Brâncovenesc a fost deschis bolnavilor. Pentru a marca aceasta ctitorie, Safta a comandat o construcţie în marmură, pe care a montat-o pe frontispiciul bisericii. Printre altele, semnul conţinea şi un blestem la adresa celui care ar îndrăzni să se atingă de construcţie. Ceauşescu a dărâmat Spitalul şi Biserica, în 1984. Din imobile nu au mai rămas decât pietroiul cu blestemul. «Inscripţia, care se află acum chiar la Universitate, în curtea Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, conţine la final un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie, adică de Spital, să fie omorât de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare. În 1989, Ceauşescu a fost împuşcat de cei de un neam cu el chiar de Crăciun. Este o coincidenţă cel puţin stranie», ne-a spus muzeograful Dan Falcan" (Sorin Golea, „Libertatea", 2010).

În loc de concluzie: „La comunişti, dacă nu eşti cu ei - sau nu mai eşti cu ei - înseamnă că eşti legionar. De ce acest «sindrom legionar» la bolşevici, mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindeau pe comunişti, era vai de cozonacul lor. Dar, de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii" (Petre Ţuţea).

Aşa-i! Aşadar, atenţie la pietroaie, herr Direktor!

 

 

Lasă un comentariu