Cândva, ne întrebam: „ce ar putea să urmeze după comunism?" Întrebare, deloc simplă, ba, chiar provocatoare. Păi, „ce-ar putea să urmeze?", se întreba retoric un analist: ceea ce trăim cu toţii. Adică, „sclavagismul democratic", răspundea acelaşi. Ai dreptul la orice: eşti liber să devii dator la bănci pe viaţă. Obţii un anume nivel de trai, stând cu sufletul la gură decenii de-a rândul, înnebunit la ideea că-ţi pierzi slujba, că îţi pierzi capacitatea de muncă, că pierzi totul dacă nu mai poţi să-i plăteşti băncii ratele.
Ai dreptul, ca cetăţean, să călătoreşti în lume pe unde vrei. Dacă ai bani! Poţi vorbi la telefon orice, dacă nu te ascultă DNA-ul. Căci, în caz contrar, poţi ajunge (ai tot dreptul) la… puşcărie! Unde ţi se asigură, gratuit, paza 24 din 24 de ore! Şi câte alte drepturi…
…Numai că, dacă în sclavagismul antic, puteai să fugi şi să ţi se piardă urma, astăzi - în cel democratic - oriunde te-ai ascunde, eşti găsit. Nu mai eşti un nume, eşti un cod, un şir de cifre. Nu ţi se tatuează şirul de cifre pe mână, nu încă. Vine şi vremea când vei avea un cip sub piele, cu codul ce te face vulnerabil şi-n gaură de şarpe.
Ce-ar mai fi de adăugat, la atâtea „drepturi" cu nemiluita? Mai nimic, decât, poate o subliniere: băncile nu dau bani cu împrumut, cum crede datornicul, ci, azi, vând bani. Împrumutul e atunci când, dacă un vecin îmi cere o sută de lei, îmi înapoiază tot o sută. Or, băncile sunt cămătării. De aceea, populaţia unei ţări care n-are nici un cetăţean fără datorii la bănci e o populaţie de sclavi. Ce-ar fi atunci ciprioţii, care, aflăm, sunt în stare de şoc, după ce, în urma unui acord semnat de Guvern cu Uniunea Europeană, vor plăti o taxă fără precedent asupra tuturor depozitelor bancare! De aceea, la noi, românii, încă, nu-i bai, avem drepturi… Nu şi bani!
