În cărţile Sfinţilor Părinţi ni se istoriseşte că într-o mănăstire trăia un călugăr care făcea minuni. Stareţul se minuna cu ce putere lucrează omul acela, care, de altfel, nu ducea o viaţă mai aspră decât ceilalţi călugări.
- Ce faptă de evlavie săvârşeşti?, îl întrebă el odată...
- Eu sunt mult mai păcătos decât ceilalţi fraţi, răspunse călugărul. Dar un lucru nu uit niciodată: să fiu mulţumit întotdeauna cu cele ce rânduieşte pentru mine Cel de sus.
Şi părintele întrebă în continuare:
- Dar nu te-ai supărat de paguba ce ne-au făcut-o răufăcătorii zilele trecute pe moşia noastră?
- Nu, părintele meu - fu răspunsul - ci, dimpotrivă, am mulţumit lui Dumnezeu că şi paguba a îndreptat-o spre folosul nostru, adică să ne amintească, a nu ne lipi inima de cele pământeşti.
(Din volumul „DUMNEZEU AUDE TĂCERILE NOASTRE", apărut la Editura „Vatra Veche" din Târgu-Mureş)
