Note la cartea Marianei Cristescu, „Gustul cenuşii" Editura „Vatra veche", Târgu-Mureş, 2015
Motto: „Cred că am fost o viaţă întreagă mai mult decât conştient şi asta a fost tragedia vieţii mele." (Emil Cioran)
„Scriitorul se naşte - consemna Ioan Alexandru - numai atunci când îşi întoarce capul către lume". Mariana Cristescu, scriitorul, se naşte din nou, întorcându-şi capul către lume, „umplându-se" de ea, prin noua sa carte, „Gustul cenuşii".
Om al trudei literare, al documentării exhaustive şi al unei rare sensibilităţi, scriind cu ardoare şi nădăjduire, Mariana Cristescu ne aduce lumea şi timpul mai aproape de văzul şi auzul nostru, făcându-ne să-i împărtăşim convingerea că şi prin publicistică se poate ctitori. „Gustul cenuşii" este o carte de publicistică, avându-şi temeiul în editorialele publicate de Mariana Cristescu în cotidianul „Cuvântul liber", dar o carte de publicistică cu totul aparte. Prin acuitatea subiectelor şi rigoarea scrierii, prin fervoarea ideatică şi ţinuta literară, TEXTUL iese din restrictivul paginii de ziar, primind rosturile şi înţelesurile unei dezbateri deschise, ample, spre cei care îi dau lumii şi timpului rodnicia semnificaţiilor. Publicistica Marianei Cristescu este, tot mai mult, o operă.
Consecventă cu arderea-i de gând şi trăire afectivă, ştiind, precum filozoful, că lumea e spartă, e numai cioburi, dar că nu o putem lăsa aşa, Mariana Cristescu se aşază într-un timp al semnificaţiilor; aflându-şi, prin această carte, un loc şi mai potrivit de manifestare a atitudinii umane, civice şi profesionale, faţă de realitatea ce încalcă poruncile divine, făcându-i loc, în simţiri reci şi harfe zdrobite, Neantului; concomitent, reamintindu-le - acestei lumi şi acestui timp (o lume şi un timp ce dor; Mariana Cristescu a semnat o carte cu titlul „Pământul care doare") - cât de imense le sunt arhivele de eternitate. Absurdul cotidian, dovezile izgonirii omului din rai, osândirea fiinţei la mediocritate şi întuneric, barbaria inculturii, obtuzitatea, agresivitatea împotriva sentimentului românesc sunt nu doar enunţate, cât mai ales detaliate în judecata publicistului, în analiza şi argumentele sale; contracarând, cu francheţe, dar şi cu subtilitate, prin date ale ascensionalului, ale veşnicirii; căci timpul în care se aşază publicistul se cere a fi istorie şi spiritualitate, asimilându-şi crezul din surghiunul călugăresc de la Roma al lui Inochentie Clain, cu referire la Judecata de Apoi în care nu poţi învia decât în pământul Patriei.
Dezasamblarea Statuii lui Emanuil Gojdu la Oradea, ameninţările la pacea mondială, râvnirea Roşiei Montane, exodul refugiaţilor, încleştările religioase, proiectul hazardat, cel de dotare a Armatei Române prin donaţii private de la populaţie, evenimentele tragice din istoria universală precum masacrarea armenilor, la ordin otoman, alternează cu subiecte ale veşnicului dor de izbăvire, cuprins în Sărbătoarea Bunei-Vestiri sau ritualul Sânzienelor, în sfinţenia iei româneşti, în idealul basarabean sau documentele ce atestă viaţa şi civilizaţia dacilor în estul Transilvaniei, în matca de prestigiu şi onoare unde veşnicesc George Pomuţ sau Ion I.
Cantacuzino (v.„A înnebunit lupul? Care inimă? Cine nu ne ameninţă?" , „Cu ochii larg închişi, încă o ruşine naţională…", „De dragoste… şi atât", „Cu Cicero prin Mesopotamia şi Târgu-Mureş"). Acestui panopticum al Binelui şi Răului, al contradictoriului, îi este prefigurat un timp eliberator, prin Iubirea ce învârte lumea mai departe. În acest sens, Mariana Cristescu rezumă mesajul cărţii prin reflecţia: „Arta de a iubi? Să îmbini un temperament de vampir cu discreţia unei anemone." (Emil Cioran). Astfel, paginile de publicistică ale Marianei Cristescu au adâncimi, frumuseţi eseistice, inserturi literare, surprind prin originalitatea abordării şi nuanţe ale limbajului, asocieri şi conexiuni, prin inspirate incursiuni în mari capitole de cultură şi civilizaţie universală, prin portrete, simboluri şi gustul de cenuşă al reflecţiilor: „Ne-am răcit şi rătăcit inimile în praful indiferenţei şi am devenit incapabili de a iubi. Cine nu iubeşte Omul nu-şi poate iubi Ţara". Iubirea, Omul şi Ţara, lumea şi timpul, între maluri care se surpă şi maluri care nu se surpă, în desluşiri ale adevărului, între rememorări şi prefigurări, dau nota prestantă a paginilor de publicistică ale Marianei Cristescu; Iubirea, Omul şi Ţara care îşi vor cerul înstelat nu deasupra creştetelor, ci înlăuntru, contopit în legea morală; îmbietor captatio benevolaentie; precum titlurile, ca nişte haiku-uri: „Uitaţi, dormiţi sub liliac", „«Capul plecat» ar trebui tăiat!", „Războiul lumilor sau natură moartă cu maci şi trandafiri".
Lucian Blaga, în „Isvoade", îşi imagina o zi în care păianjenul să-şi ţeasă pânza peste rugina lumii, iluminând-o. Visul acesta străbate şi publicistica Marianei Cristescu. Viciul şi nedreptatea, uscăciunea cugetului, proliferarea urâtului sunt incriminate în cuvântul publicistului; dezvăluind cu curaj (a nu avea curaj e un păcat, spuneau Sfinţii Părinţi), tăind în carne vie, apostrofând. De fapt, ÎNDREPTÂND.
