Un anunţ succint dădea de ştire celor care au lucrat la fosta întreprindere Nicovala despre organizarea unei revederi - a nostalgiei, zicem noi - în curtea fostei Şcoli profesionale Nicovala, (închisă şi ea, din cauza chiriei mari percepute de proprietarul acesteia - Biserica Evanghelică).
La întâlnire, au participat peste 250 de angajaţi, de la muncitori până la directori, oameni destoinici, cu o pregătire profesională remarcabilă în arta prelucrării mecanice, de la turnătorie şi până la darea în funcţiune a nenumărate utilaje.
Din păcate, odată cu Revoluţia din 1989, Nicovala a intrat în sinuosul drum al demolării, ajungând dintr-o capacitate de producţie cu un număr de peste 2.500 de oameni, să fie distrusă şi adusă la stadiu de maidan, chiar mai rău, rasă la propriu de pe faţa pământului, doar staţia de autobuz mai purtând numele „Nicovala".
Domnul Ioan Scoica, fost maistru la secţia strungărie, ne-a spus: „Mă bucur că mă întâlnesc cu atâţia colegi, cu care am lucrat şi am câştigat o pâine, cu unii am lucrat peste 30 de ani. Astăzi, ne vedem tot mai rar, schimbaţi, dar în suflet am rămas aceeaşi. Anii au trecut peste toţi şi, ce este mai trist, în locul acelei întreprinderi construită din sticlă şi din oţel, cândva mândria întregului oraş, au rămas ciulinii şi sălciile", iar inginerul profesor Nicu Băia, cel care a pornit spre desăvârşirea în meserie ca specialist în domeniul mecanic de la şef de atelier, şef de secţie, inginer-şef, tehnolog-şef şi şef al controlului tehnic pe fabrică: „A fost ca un taifun abătut peste minunata fabrică, care a fost o citadelă a construcţiei de maşini în industria uşoară. Cine şi-ar fi putut imagina atunci, la Revoluţie, că în scurt timp Nicovala (ca şi alte întreprinderi din ţară), va fi spulberată de pe faţa pământului?" Potrivit multora, Nicovala nu a avut meseriaşi, a avut artişti, adevăraţi oameni care au făcut mult şi pentru oraş şi pentru ţara lor.
Domnul Viorel Blaga, fost director după Revoluţie, ne-a relatat, plin de obidă, despre începutul ridicării şi decăderii fabricii Nicovala. „Am ocupat toate funcţiile posibile în Nicovala. În anul 1996, am încercat să privatizăm unitatea prin cumpărare, doar că, mulţi din conducerea unităţii, dar şi o bună parte dintre muncitori nu au fost de acord, sabotând acţiunea. Dacă se ajungea la privatizare şi unitatea rămânea în picioare, cu siguranţă era prosperă şi astăzi, asigurând locuri de muncă încă pentru multe generaţii. Nu s-a dorit acest lucru, unul din motive fiind că eu, personal, mă îmbogăţesc, un lucru neadevărat, întrucât în situaţia dată toţi puteau cumpăra acţiuni pentru că, unitatea având un buget şi un capital foarte mari, iar cele 644.000 de acţiuni ce le avea FPS în unitate se puteau cumpăra odată cu aplicarea Ordonanţei de Guvern Nr. 88 /1997.
În cele din urmă, s-a văzut la ce s-a ajuns, adică la iremediabila distrugere. Ar trebui huiduiţi sau măcar traşi la răspundere toţi cei care au influenţat oamenii, încât noi, românii, să nu cumpărăm o unitate care era a noastră, în primul rând, şi nu a unor ciprioţi, care nu au făcut altceva decât să vândă fabrica la fier vechi."
Fostul director Constantin Ştefănescu, ajuns după revoluţie primar al Sighişoarei, ne-a declarat că peste 90% din cei prezenţi sunt pensionari la limită de vârstă, oameni care au lucrat şi şi-au făcut datoria în fabrică, şi-au plătit contribuţiile şi aşteaptă să primească de la stat ceea ce li se cuvine. „Când trec pe lângă fosta fabrică, mă încearcă acelaşi sentiment ca atunci când mă duc la mormântul părinţilor mei. Am început serviciul la Tractorul Braşov - acelaşi lucru - praf, am fost la Combinatul Metalurgic Galaţi - praf şi pulbere lăsate în urmă, a mai rămas 10% din ce a fost şi acolo. Am lucrat la Combinatul din Călăraşi - nici acesta nu mai există, am lucrat la Nicovala - la rându-i a fost spulberată de pe faţa pământului. Ni s-a luat tot, am rămas cu nostalgia aducerilor aminte şi cu mâhnirea ce ne umple sufletele, iar acum, la bătrâneţe, cerşim un bilet de tratament, nu mai avem sindicate care să lupte pentru drepturile noastre, aşteptăm să ne vină sfârşitul".
Cum vede, ca fost primar, direcţia spre care ne îndreptăm? „Spre catastrofă, spre asta ne îndreptăm, întrucât sunt oameni care nu au ce căuta în funcţii de conducere, nu au condus, nu au viziune, nu au experienţă. Rezultatul se vede. Eu am venit bogat în funcţia de primar şi am ieşit sărac. Stau în aceeaşi casă care nu e a mea, e a socrilor, am avut până acum câţiva ani aceeaşi maşină din 1989. Astăzi mă simt fericit pentru că oamenii mă salută, mă respectă şi acest lucru îmi este de-ajuns".
Un întârziat la petrecere, Vasile Popa, frezorul de altădată devenit ospătar, a venit doar pe fugă, spunându-ne: „Întâlnirea cu foştii colegi de muncă a fost o imensă şi inegalabilă bucurie. Am dat mâna cu fiecare şi, parcă, m-am eliberat de o greutate. Ceea ce s-a întâmplat cu Nicovala a fost ca un blestem, aşa cum s-a întâmplat şi la presupusa revoluţie. Am ieşit în stradă, dar pentru ce? Când trec prin locul unde era odată Nicovala, simt multă amărăciune şi lacrimi".
A fost o întâlnire în care amintirile şi emoţiile au pus stăpânire pe sufletele multora dornici de apropiere, de reciprocă empatie, şi ani de prietenii, având comun o fostă întreprindere devenită înrămată amintire.
