Dovadă că până şi celebrele Premii Nobel se conferă (mai ales cel pentru Literatură) prin rotaţia criterilor geopolitice, economice, culturale şi de limba în care scrie sau a fost tradus respectivul literat: într-un an unui japonez, în alt an unui african, în altul unui european, în altul unui american (de sud sau de nord). Ruşilor, de când nu mai sunt sovietici, nu li se mai acordă absolut nimic, americanii din SUA şi occidentalii din Europa şi din NATO fiind tot mai supăraţi pe imprevizibilul şi surpinzătorul preşedinte Putin! Iar să-i facă doar în ciudă, joi, 8 octombrie a.c. „domnii" suedezi din ţara natală a lui Alfred Nobel, i-au atribuit respectivul Premiu scriitoarei Svetlana Alexievici, născută în Ucraina, dar care trăieşte în Republica Belarus, ţara natală a mamei sale. Şi ce credeţi că ce titlu generic poartă romanul său?! „Sfârşitul omului roşu"! Iar ca să poată fi premiat, a fost tradus, pentru început, doar în limba franceză „La fin de l'homme rouge", traducere anticipată de un substanţial de voluminos referat-recenzie în limbile engleză, suedeză, spaniolă, germană şi ebraică! Aşadar, vedeţi dumneavoastră cât de imparţial poate fi chiar şi juriul internaţional al celebrului premiu!?
Nici şfăboaica-româncă, de limbă şi cultură germană, Herta Muller (n.17 aug.1953), originară din satul timişorean Niţchindorf, nu l-ar fi primit dacă nu făcea pe dizidenta politică anticeauşistă şi n-ar fi „dezertat", plecând definitiv din ţară şi stabilindu-se în Germania! Dovadă că rar de tot măiestria literară primează în hotărârea de acordare a unui astfel de premiu internaţional!
Şi o plăcută prostie şi o nevinovată autoironie : Neoferind literelor tipărite pe hârtie nici măcar textele, în manuscris, ale unei cărţuli de „vulcanisme" (în proză sau în versuri, din lipsa talentului, a timpului, a tinereţei anilor şi a banilor), sunt obligat să întârziu (încă mult şi bine) până mă voi autopropune nu numai la râvnitul premiu internaţional, dar nici măcar la titlu de om al condeiului, neputând da din coate să-mi fac loc în tot mai aglomerata şi tot mai pestriţa Uniune a Scriitorilor din România!
P.S.: Aproape un milion de copii de grădiniţă şi de şcoală generală, plus licieni adolescenţi, îşi au măcar unul dintre părinţi plecat la lucru în Italia, Spania, Germania, Franţa, Anglia sau Grecia. În lipsa lor, le poartă de grijă bieţii bunici, mătuşile şi unchii mai tinerei, vecinii şi prietenii, sau numai mila oamenilor de mare suflet, care au aflat de soarta lor!
Am auzit şi am reţinut, fără voia mea, un fragment dintr-o convorbire, purtată cu mama ei pe telefonul celular de o fetiţă tare frumuşică, oprită din joaca cu prietenele ei de stradă şi de şcoală: „Mamă, vino acasă, te rog mult! 'Mie tare dor de voi, amândoi. Ştii că am început şcoala în clasa I-a!? Roagă-l pe tata să se descurce şi să stea singur acolo, în Italia. Săraca bunicuţa, mama dumitale, nu mai vede bine nici cu ochelarii, iar biata de ea nici nu prea le are nici cu scrisul şi nici cu socotitul, neputându-mă ajuta la învăţătură. Iar eu nu vreau să învăţ în altă limbă, numai în cea română…!"
Mă credeţi sau nu, dar să ştiţi că mi-au dat lacrimile! Şi ce voce plăcută avea acea frumoasă copilă, curat îmbrăcată, cu ochii albaştri precum seninul văratic al cerului şi cu părul ei blond, cârlionţat, prins într-o agrafă în culorile drapelului naţional al italienilor!
