În cumpănita ei dreptate, înţelepciunea populară spune că „Pomul după roade se cunoaşte, iar omul după faptele sale." După faptele sale, înşirate pe cele 65 de mărgele - borne ale vieţii sale, se cunoaşte, din plin, prietenul, poetul, jurnalistul de excepţie, Valentin Marica, cel din breasla gazetărească a aleşilor. Model de dăruire profesională în flacăra românismului, literat de seamă, ne priveşte „cu ochiul, cel dinăuntru, al sufletului - cum spunea cândva Nichifor Crainic -, în această moară a timpului necruţător.
Cu un vizual copleşitor, cu acea tensiune lirică definitorie, cu inteligenţă, trăsătură specifică a minţii, cu har, imaginaţie cutezătoare, prin acest vuiet al cotidianului, cu rafinament, cu acea invocare elegiacă a calmului spiritual, cu imboldul năvalnic al inspiraţiei, Valentin Marica ne oferă acele versuri „sigilate de semnul iubirii", coborând din „Metanii", „Vecernii", „Laguna umbrei", „Secantă la ochiul mimozei", „Cruci în deşert", „Aluviuni", „În naosul râului", „Manuscrisul de jad", „În apa duhului", dar şi din acea poezie „Rochia de apă" din „Frigul visului", în acea radiografie a hemografiei poetice a scrisului cu sine.
Totul, ca, în clipa amintirilor, să rămână un mesaj de la un înaintaş pentru urmaşi.
Dorindu-ţi viaţă lungă, mereu cu sufletul înflorit, putere de muncă şi luptă, pentru ca „harta limbii române să nu devină, cumva, cândva, mai mică decât cea a României", cu aceeaşi, din totdeauna, trăire a sufletului, primeşte, Valentin Marica, frăţeştile, prieteneştile mele îmbrăţişări şi felicitări sub aura Tatălui Ceresc şi a Luminii!
