La lansarea primei cărţi a domnului Ioan Eugen Man - „Biserici de lemn din judeţul Mureş. Monumente de artă populară românească", cu acea bucurie a debutului unui prieten, scriam că mă închin în faţa trudei domniei sale, adunată cu osârdie şi răbdare, cu migala furnicii şi cu hărnicia albinei, în decursul mai multor ani, peste vreo 53, în acest domeniu. Aceeaşi este şi impresia mea de acum, de la lansarea cărţilor „Monumente de arhitectură religioasă românească din Târgu-Mureş" şi „Monumente de arhitectură civilă din municipiul Târgu-Mureş", cărţi aşteptate cu un deosebit interes de românii mureşeni.
Istoria bisericilor româneşti pe aceste meleaguri frământate de o trăire învolburată, „sub al vremurilor semn", cum scria „poetul pătimirii noastre", Octavian Goga, pe vremea unor începuturi în care românii transilvăneni, fără drepturi, nu aveau voie să-şi ridice decât bisericuţe de lemn, nu de zid, pentru a fi mai uşor incendiate, cum au fost la 1848-1849 şi pe vremea Diktatului de la Viena (1940-1944). Acolo, de-a lungul vremurilor, în acele bisericuţe, de pe aceste meleaguri, despre unele având azi puţine referinţe, prea puţine dovezi prin arhive, cu totul, vreo cinci, până în 1990, pe teritoriul actual al Târgu-Mureşului, cel mai vechi edificiu fiind cel de la 1750, dispărut într-un incendiu în anul 1780, s-au adunat, de-a lungul vremurilor zbuciumate, „bietul nostru plâns sărac".
Bisericuţa de lemn, cu hramul „Sf. Arhanghel Mihail" (1793-1794), ridicată după modelul grupurilor tipologice ale bisericuţelor din Band, Logig, Mura Mare, Sânmărghita, Urisiul de Jos, Urisiul de Sus, Vaideiu, precum şi „Biserica de Piatră", cu hramul „Înălţarea Domnului" (1794), pe aceste meleaguri ale trăirilor noastre româneşti, au fost primele borne, primele jaloane ale dovezilor că noi, românii, aici am fost dintotdeauna, cu credinţa noastră, cu tradiţiile religioase, o confirmare a existenţei aici, ca o particularitate a realităţii vieţii spirituale româneşti. Să ne amintim, cu tristeţe, că prin 1985-1986, mai existau, pe teritoriul actual al judeţului Mureş, doar 65 de biserici româneşti de lemn, 154 fiind dispărute. Or, la Iobăgeni (Valea), Oaia (Văleni), Sântandrei (Miercurea Nirajului), unde, înainte de maghiarizarea totală a românilor, întreaga obşte a fost românească, pe această Vale a Plângerii, aşa cum grăieşte adevărul scris răspicat de slova pisaniilor, aşa cum adevărul acesta ne este prezentat şi de Ion I. Rusu, în cartea „Românii şi secuii", precizând că aici: „Biserici şi morminte mai păstrează memoria românilor de odinioară". Românii alungaţi după Dieta de la Turda, precizându-se că, în caz de nesupunere, „valahii să nu poată cumpăra imobile în Târgu-Mureş, nici arător, nici fânaţ. Să nu fie ajutaţi". Aşa se face că, în Târgu-Mureş, cele 60 de familii, la 1773, conform unei statistici a lui Inochentie Micu Clain, nu aveau o biserică. Or, la Veţa, Lăureni, Ivăneşti, Bolinteneni, Ungheni, Tirimia, Tirimioara, populaţia era preponderent românească, la Moşuni, Ogra, Sânişor, Şardu Nirajului, Murgeşti - 80% erau români, în timp ce la Nicoleşti, Crăciuneşti, Pănet, românii erau 40%, cum la Roteni, Troiţa, Oaia (Vălureni), Iobăgeni (Valea), procentajul lor era de 30%. Unde şi cum au dispărut ei?
Acestea erau împrejurările în care, la 1749-1750, Andrei Grecul şi soţia Sofia hotărăsc să ridice, pe cheltuială proprie, biserica distrusă, de un incendiu, la 1780. Ca să nu mai bată credincioşii drumul până la Cornăţel, înstăritul comerciant grec Constantin Hagi Stan construieşte, la 1793, bisericuţa de lemn, cu haramul „Sfântul Arhanghel Mihail", vizitată de Andrei Şaguna, pictată de zugravii Nicolae Popa şi Vasile Ban, aparţinând şcolii de pictură de la Feisa.
După ce a ars biserica lui Andrei Grecul (1780), la 1794, Ioan Bob, ajuns episcop, ridică „Biserica de Piatră", acolo, unde se află azi şi clădirea Şcolii vechi româneşti. „Vechea pictură murală a bisericii nu s-a păstrat, în anul 1933 fiind înlocuită. Noul iconostas a fost pictat în ulei, în anul 1983, de pictorii Dorin Handrea şi Ioan Şulea."
În anul 1922, primul primar român al Târgu-Mureşului este Emil Aurel Dandea, un excelent edil, care, la 10 mai 1925, pune piatra de temelie, de Ziua Proclamării Independenţei de Stat a României, pentru Catedrala Mare Ortodoxă, sfinţită la 2 decembrie 1934, în amintirea celor 16 ani de la intrarea Armatei Române în Târgu-Mureş, după încheierea Primului Război Mondial. Sfetnic bun din veac în veac, Catedrala Mare Ortodoxă, pe vremea protopopului ortodox Ştefan Rusu, cu „Hramul Înălţarea Domnului", după planurile arhitectului Iosif Victor Vlad, din Timişoara, cu pictura interioară a iconostasului lui Virgil Simionescu, din Lugoj, este, încă o dovadă a afirmării identităţii româneşti, transilvănene. Identitate continuată într-o străveche credinţă, înfruntând cumplitele deznaţionalizări de pe Valea Nirajului, din satele româneşti înşirate până spre Sovata, prin ura şi lăcomia celor care au grăbit dispariţia multor lăcaşuri româneşti de cult, dar nu au reuşit să clintească credinţa românului în legea strămoşească. Tot după proiectul arhitectului Iosif Victor Vlad, între 1927-1936, s-a înălţat, tot graţie primarului Emil Aurel Dandea şi protopopului greco-catolic Elie Câmpeanu, Catedrala Mică, greco-catolică, sfinţită la 8 septembrie 1937, de ziua Sfintei Fecioare Maria.
Dovezi, prin timp, că biserica este „mama noastră, a tuturor", cum spunea Eminescu, iar după Iorga - „singurul lăcaş al lucrurilor frumoase".
Doar telegrafic mă voi opri la cartea „Monumente de arhitectură civilă din municipiul Târgu-Mureş", deoarece, pe lângă clădirile Köpeczi - Teleki, cel mai vechi monument de arhitectură civilă, pe lângă „Casa Palfty", în stil baroc, Palatul „Toldalagy", azi Muzeul Etnografic, Prefectura veche, Casa cu piloni, „Casa Teleki-Domokos", Banca Agrară, Palatul Prefecturii, în stil secesion, Camera de Comerţ şi Industrie, Primăria Târgu-Mureşului (readusă la stilul neobrâncovenesc graţie propunerii şi acţiunii fostului primar Victor Suciu), Căminul Ucenicilor Români, trecem zilnic!
În cele două cărţi amintite este cuprinsă munca unui om, care, timp de 53 de ani, a trudit în acest domeniu al unui interes public. Două cărţi care exprimă marea bucurie izvorâtă dintr-o datorie, din grija domnului Ioan Eugen Man de a lăsa, pe acest pământ, dovezile trecerii noastre. Sunt semne ale credinţei strămoşeşti şi ale fiinţei neamului, jaloane-reper ale românilor, popor evlavios, trecut prin vremuri de furtună! Am fost, suntem şi vom fi sub grija şi privirea Celui de Sus, Cel Sfânt, care „Ne-a fost tărie, / Şi-n veci o să ne fie!".
