Omilii la Muntele Athos

Firul Ariadnei în călătoria spre Muntele Athos este înfrângerea Minotaurului; ființa călătoare se despovărează de ispită. Muntele Athos nu mai e Visul, ci „lumina din lumină" , „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Astfel se poate rezuma - la o nouă lectură - jurnalul de călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae Băciuț, o carte de stări, scrisă la „cald", sub patrafirul unde spovedania are linia de cursivitate și de reverberație a experiențelor unice; Muntele Sfânt din evaziunile gândului și cel din realitate unindu-se, coexistând în numele unui timp al tămăduirilor.

În „Muntele Athos din Muntele Athos", Nicolae Băciuț filtrează locurile fără de egal ale Athosului, unicitatea spirituală a acestora (se spune că este locul cel mai înalt de pe Pământ, pomenit de Homer în „Iliada" și invocat de Eschil în incipitul tragediei „Agamemnon"), în arderea unei inițieri fundamentale, vegheate cu bună știință de inocența și smerenia care duc spre un Munte Athos al eului ca spre o opera aperta; căci jurnalistul (pelerinul!) constată cu uimire că abia a reușit să ridice vălul de pe Muntele Sfânt, că acesta are multe să-i spună, iar „eu am mai multe să-l întreb."

Jurnalistul (pelerinul!) este poetul, mireanul, martorul, cu privilegiul de a avea la stânga și la dreapta teologi al căror glas e diriguitor; cuvintele IPS Andrei au, pentru cel copleșit la Athos de cerul căzut pe pământ, netezimea brațului îndoit sub cap pentru starea de odihnă. Cu atât mai mult cu cât Nicolae Băciuț se află mereu la răscrucea neofitului: „Merge oare pe Muntele Athos ca un răzvrătit sau doar ca un nedumerit?"

Jurnalul are curgere epică romanescă. Afli, in crescendo, cum, în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare, începe istoria Athosului, cu primele sale mănăstiri, Vatopedu și Xeropotamu, care este punctul de plecare al monahismului în forma sa organizată, prin întemeierea, în anul 96, a Mănăstirii Lavra, de preacuviosul Atanasie Athonitul, cum, de peste un mileniu, republica monahală, cu Careia și Dafne, lucind de umbletul pelerinilor, cu uscăciunea pietrei, vegetația pitică dar și roditoare, cu cele mai multe icoane făcătoare de minuni din lume, și cu cele mai multe moaște ale sfinților, întruchipează dimensiunea interioară copleșitoare a Ortodoxiei, redescoperirea iubirii aproapelui într-un timp al însingurării și rătăcirilor, cum este ziua noastră. Peisajul geografic și cel spiritual este văzut de jurnalist (pelerin!) prin ochiul interior, scrutător. Un evantai al întrebărilor domină eul neabsolvit de răul lumii, dar căutător de izbăvire: Este biserica o ființă vie? Pierderea esențialului va putea fi atenuată prin modele de credință? De ce femeile nu au voie să calce pe Muntele Athos? Presiunea turistică, evidentă pe Muntele Sfânt, nu va amenința sensul esențial? Au fost înregistrate ratări ale ascezei de tip athonit? Nu este periclitat mediul spiritual al Athosului tocmai prin reorientări ale Uniunii Europene? Există o teamă a zdruncinării Ortodoxiei la Muntele Athos? Întrebările vin din anvergura trăirilor, din colocviul interior ce le dă rezonanță, la fel din neliniștea celui care caută sensul: „Cât poate reține un jurnal din trăirea unei astfel de călătorii?"

Jurnalul individualizează, între superlative absolute, locul în care cuvântul românesc este cel mai aproape de Dumnezeu, Schitul Prodromu, numele marilor slujitori ai Ortodoxiei la Muntele Sfânt, între aceștia Părintele călugăr Iosif și Părintele călugăr Dionisie, de la Chilia Sf. Gheorghe din Colciu, tezaurele culturale, între care cele 17.000 de manuscrise de la Mănăstirea Vatopedu, documente care atestă rolul lui Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, în zidirea spirituală a Athosului. Nu sunt omise prefacerile zilei, imaginile postmoderne care amenință spațiul sacru cu detalii lumești. De loc întâmplătoare relatarea jurnalistului (pelerinului!) despre hotărârea de a îngenunchea și săruta lespedea de piatră a Muntelui Sfânt, gest nelăsat în voia lui de zgomotul turistic din jur; cel răpitor de intimitate: „Mi-am reprimat pornirea de a îngenunchea, pentru că aș fi părut ridicol și nimeni n-ar fi înțeles rațiunea gestului meu." Nu este singura undă de tristețe a autorului. Măreția și straneitatea locurilor îi dau celui care le însumează în cuvânt mărturisitor, euharistic, punct de echilibru, dar și îndoieli metafizice, percepții surprinzătoare ale vieții și rostului omului pe pământ, certitudini și incertitudini, până la reîntoarcerea în vastitatea visului, acolo unde își cere drept de apel revelația: „Muntele Sfânt e mai mult decât Sfânt…"

 

Lasă un comentariu