De ce nu este România o ţară dezvoltată? (IX) - Am fost predestinaţi să fim agricultori un timp mai îndelungat decât alte popoare

Oricât ar părea de ciudat cred că absenţa economiei de piaţă din România se datorează în primul rând geografiei ei, geografiei teritoriilor ocupate de români. Însă nu cu sensul dat de Lucian Boia acestui termen, acela de poziţie geografică sau, cum se exprimă el, de margine a teritoriilor româneşti în raport cu marile imperii (Imperiul Roman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi Imperiul Rus) care

s-au succedat în Europa în decursul istoriei sale (L. Boia, 2012, p.9-10), ci o geografie pur şi simplu, cu formele ei de relief şi cu calităţile solului şi subsolului; o geografie care, după mine, şi-a pus amprenta inclusiv asupra istoriei noastre, aşa cum se şi susţine de altfel, însă tot numai sub aspect poziţional:

că ne-am aflat mereu în faţa popoarelor migratoare sau, mai târziu, în faţa turcilor. În mod cert, şi poziţia noastră geografică a contat, dar nu numai ea şi nu în primul rând.

Eu cred că geografia noastră (cu munţii, cu dealurile şi cu câmpiile ei, cu pădurile, cu păşunile şi cu apele ei, cu bogăţiile solului şi subsolului etc.) ne-a format întâi de toate pe noi, românii, ca oameni. Cred, cu alte cuvinte, că am fost predestinaţi de condiţiile noastre geografice foarte bune să fim în primul rând agricultori un timp ceva mai îndelungat decât alte popoare. Mulţi dintre noi spun şi în prezent că şansa noastră este agricultura. Bine, bine - vor spune unii - dar ce legătură au condiţiile noastre geografice şi agricultura cu economia de piaţă? Au o legătură foarte mare deoarece, aşa cum se ştie, agricultura nu stimulează sau, în orice caz, nu favorizează în mod deosebit apariţia şi dezvoltarea schimbului de mărfuri; mai ales o agricultură ca a noastră, orientată preponderant (chiar şi în prezent) spre autoconsum; o agricultură fără o diviziune clară şi profundă a muncii în interiorul ei sau fără o specializare clară a producătorilor agricoli. Pe de altă parte, nu trebuie să fim foarte miraţi de acest lucru, deoarece şi în alte ţări, pe care în prezent, le considerăm dezvoltate, diviziunea muncii în agricultură a apărut relativ recent, abia odată cu, sau chiar după industrializare; căreia i se datorează, de altfel, în mare măsură.

Spre deosebire de agricultură industria presupune din capul locului specializare: nu poţi produce de toate sau prea multe produse industriale; pur şi simplu nu se poate. Unul produce cărbune, altul produce fontă şi oţel, altul încălţăminte, altul îmbrăcăminte ş.a.m.d. Ea presupune apoi, obligatoriu, schimbul acestor bunuri. Agricultura, însă, nu. Numai o agricultură foarte specializată sau cu o diviziune profundă a muncii în interiorul ei. Însă aceasta apare sau se formează, aşa cum am spus, abia odată cu industrializarea. Se poate spune deci că şi economia de piaţă se naşte abia odată cu industrializarea. Să nu uităm că în perioada breslelor, desfiinţate la noi abia în 1873, deşi exista schimb, acesta era în mare măsură controlat; producţia şi, deci, oferta, iar prin intermediul lor preţurile şi cererea, toate erau controlate de către bresle pentru fiecare gen de produse în parte. Condiţiile noastre geografice şi mai ales calităţile deosebite ale solului nostru agricol nu sunt însă foarte propice pentru apariţia timpurie a unei industrii puternice şi diversificate: de ce să munceşti într-o mină, spre exemplu, sau în condiţiile extrem de vitrege dintr-o siderurgie (mai ales la începuturile ei), atâta timp cât agricultura şi pădurea îţi asigură hrană suficientă şi, în plus, aer curat, soare şi linişte?; ca să amintesc aici doar câteva din „produsele" lor. Aşa se explică, cred, cel puţin într-o anumită măsură, întârzierea noastră economică.

(va urma)

Lasă un comentariu