Despre cele petrecute, spre sfârşit de decembrie 1989, despre acele crâncene vremuri, despre crimele abominabile de atunci, comise pe la Odorheiu Secuiesc, Târgu-Secuiesc, Dealu, Zetea, se scrie şi se mai vorbeşte din ce în ce mai puţin, cu rezerve nejustificate. Oare de ce? De ruşine? Din nepăsare? Din obişnuita indiferenţă? Din justificată îngrijorare în aceste vremuri atât de învolburate? Tăcere! O muţenie suspectă, cu toate că există acel document, inatacabil, al istoriei postdecembriste, numit „Raportul Comisiei Parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-şi părăsească locul de muncă şi domiciliul din judeţele Harghita şi Covasna." Document care cuprinde numeroasele acţiuni cu caracter extremist în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, crime oribile, după scenarii barbare, amintind de scene demne de Evul Mediu, agresiuni verbale şi fizice, devastări şi incendieri de locuinţe, ameninţări din partea prigoanei maghiaro-secuieşti după vechi „tactici şi scenarii" revizionisto-maghiare, în urma cărora peste 30.000 de români din judeţul Harghita au plecat din zonă.
Un an de zile i-a trebuit - spune profesorul Valer Vodă-, din decembrie 1990 până în decembrie 1991, Parlamentului României să ia act de starea dramatică, de acţiunile antiromâneşti prin care demnitatea unui popor român (89% din populaţia României!) era călcată în picioare de către minoritatea maghiaro-secuiască. Abia dupăun an de zile trezindu-se, aleşii neamului au hotărât înfiinţarea Comisiei Parlamentare de audiere! Cam după ploaie chepeneag, cum spune românul ardelean. Apoi, ca şi în cazul celuilalt raport, privind evenimentele sângeroase, din 20 martie 1991, de la Târgu-Mureş, din nou s-a lăsat o suspectă tăcere.
Poate că şi această tăcere, această încercare, printr-o amnezie ciudată, de trecere în uitare a suferinţelor, a durerii, a terorii maghiaro-secuieşti, a manifestărilor naţionalist-şovine, a crimelor din „noaptea secuiască" de purificare a zonei, l-a determinat pe profesorul Valer Vodă, acest luptător pe baricada interesului naţional şi a adevărului, nevoit, obligat să părăsească Odorheiul, să scrie şi să publice cartea „Un român alungat se destăinuie." O carte a suferinţelor româneşti. O carte a realităţilor revoltătoare. O carte a durerilor unui neam, în unele privinţe amintind de cele întâmplate românilor ardeleni după 30 august 1940, pe timpul Diktatului de la Viena. Un dureros recurs la memorie al profesorului de la Liceul Pedagogic din Odorheiu Secuiesc, printre românii etichetaţi „büdös olah", pe acolo, obligat să părăsească Odorheiul, oraş din inima României.
Ce se dorea? Românii să-şi părăsească locurile de muncă, locuinţele, agoniseala muncii, maghiarizarea lor în zonă! Unora li s-a dat foc la case (cum s-a întâmplat şi la Sovata - Mureş), li s-au furat şi li s-au ars bunurile, prin acte de vandalism. Ei, românii, au fost repede înlocuiţi cu maghiari şi secui, criteriul esenţial nefiind competenţa, cum s-ar cere, ci etnia. Într-un articol publicat de Marton Aladar, în aprilie 1990, prin care el, nenorocitul, vedea pe acolo „un pericol de românizare", scria: „Nu vrem să-i vedem în oraş pe venetici (n.n. români!) cu misiuni obscure!". În rândul acelor triste aduceri aminte, Valer Vodă îşi aminteşte de acea „cumplită după-amiază a zilei de 22 decembrie 1989", când dintr-un autoturism la gigafon, pe străzile din Odorhei se răspândea, spre ştiinţa tuturor, cumplitul avertisment: „Familiile maghiare care îi adăpostesc pe români vor fi ucise!". Cumplit! Anunţ amintind de clamările naziste, ale lui Hitler, pe timpul exterminării evreilor! Ce neagră întoarcere la îndemnuri care firesc era să fie uitate prin timp!
Totuşi, în împrejurări dramatice, se vede omul-om! Familia prietenului, maghiarul Szabo Attila, găzduieşte, cu orice risc, familia românului, a profesorului Vodă. Cartea cuprinde acea uluitoare scenă din ziua următoare: „Dimineaţa - scrie Valer Vodă- am intrat în baie şi m-am privit în oglindă.
M-am speriat! Cineva era în spatele meu. Vai! Eram eu, albit!". Iar celălalt coleg, unul Vofkori Lászlo, privindu-l duşmănos, a doua zi i-o reteză: „Ia-ţi elevii români şi pleacă din şcoala noastră, altfel vei păţi precum Coman!". Adică, ofiţerul ucis bestial! Oameni şi oameni! Altul, tot unul care era convins că şcoala aceea este a lui, un fel de bun personal, îl ameninţă şi el: „Măi, barát, ţi-ai dat foc la valiză, prin românismul tău!". Într-un fel - precizează Valer Vodă- se adevereau cuvintele savantului, istoricului clujean David Prodan: „… un popor categoric migrator numeşte migrator pe altul categoric sedentar!"
Aşadar, era momentul în care românii erau „alungaţi din România în România!". Totul începuse de prin 16 decembrie, când, după cele petrecute la Timişoara, colegii unguri ai profesorului Vodă deveniseră mai rezervaţi ca de obicei. Parcă se bănuia ce va urma. Colonelul Dumitru Coman îl roagă, cu lacrimi în ochi: „Să ai grijă de Cristina!". Cristina era fiica lui. Iar el va fi ucis. Rebeliunea antiromânească începea! În starea de tensiune, din ce în ce mai încordată, mai explozivă, clădirea Miliţiei, în care se afla şi cea a Securităţii, a fost incendiată. Panică. Stare de veghe. Timorare. Ameninţare. Presiune. Dacă în magazine, farmacii, servicii publice vorbeai româneşte, nu erai servit. La uşile unor apartamente româneşti, însemnate, erau lipite ameninţări: „Ai trei zile să pleci! Se zboară foarte uşor de la etajul 10. Mai ai două zile! O să-ţi stea capul unde îţi stau picioarele!". Apar şi persoane plecate de aici, instruite în Ungaria. Şcolile româneşti sunt desfiinţate rapid, cadrele, în totala nepăsare a lui Mihai Şora, ministrul Învăţământului, erau alungate. Are loc profanarea şi distrugerea monumentelor dedicate Armatei Române, eroilor români. Sunt constituite organizaţii antiromâneşti iredentiste, neorevizioniste, la adunări se scandează lozinci incitatoare: „Jos românii!"; „Moarte românilor!"; „Vrem să nu mai vedem vreun picior de român pe aici!"; „Ardealul autonom!". Încolţeşte gândul otrăvit al aşa-zisului Ţinut Secuiesc.
Dar cele mai cumplite momente au fost cele ale comiterii crimelor. Mai multe persoane - aşa cum reiese şi din cartea domnului Valer Vodă- au fost omorâte în mod bestial: Locotent-colonelul Dumitru Coman (Odorheiu Secuiesc), care nu foloseşte arma pentru a se apăra, şeful de post Liviu Teofil Cheuchişan (Dealu), ucis cu topoare şi răngi, maiorul Aurel Agache (Târgu-Secuiesc), Gabi Dănilă (Zetea), dar şi maghiarii Székely Gabor şi Ferencz Emeric. Pe Liviu Cheuchişan au vrut să-l jupoaie, cu furculiţa, apoi au dat foc cadavrului. Din posturile de miliţie au fost sustrase 468 de arme şi 17.832 de cartuşe. Oare cu ce gând ascuns? Un atentat la siguranţa naţională! Atunci s-a scandat: „Iliescu, nu uita! Ardealul nu-i ţara ta!"; „Afară cu românii de aici!"; „Moarte valahilor!"; „Horthy, Horthy!"; „Ardealul la Ungaria!". Iar Iliescu nu auzea!
Toate aceste porniri bestiale erau încurajate de factori externi, de „vizitatori din Ungaria", unii în serviciile AVO, instruiţi la cazarma Bicske de lângă Budapesta, de emigraţia maghiară, de un Tom Lantos.
Din când în când, Valer Vodă, prin acel recurs la memorie, prin acel remember tragic, ne oferă nouă, cititorilor, şi o întoarcere în timp şi în memorie, spre paginile cernute ale cronicii durerilor şi suferinţelor românilor ardeleni, pe timpul Diktatului de la Viena, cu partea de nord a Ardealului cedată Ungariei horthyste şi fasciste. La Imper (Plăieşii de Sus), în locul numit Piatra Cerbului, la 16 octombrie 1944 o haită de criminali, localnici unguri, cu arme şi grenade înarmaţi, îl ucid pe notarul Ioan Ardelean. Împuşcat în cap, peste el a fost aruncată o grenadă. Peste soţia Maria, gravidă în luna a şasea, au aruncat o bârnă,
i-au tăiat două degete, pentru a-i lua inelul. Isăilă lui Tavi, din Meştera, avea soţia gravidă. El a fost ucis, soţiei i-au spintecat burta, copilul a fost scos în vârful baionetei de jandarmii unguri. La 13 octombrie 1944 au fost curmate trei veţi! În noiembrie 1942, Ciobotă Toader, Toaderu lui Costan din Ciobotani - Stânceni, este bătut-măr, rămânând cu picioarele rupte, printr-o dezlănţuire hunică. Învăţătorul Vasile Almăşan din Corunca, este împuşcat, după ce a fost desfigurat, „încât nu a mai putut fi recunoscut". Tot conform unor „scenarii tradiţionale". Sete de sânge. Năravuri criminale, moştenite!
Actele postdecembriste antiromâneşti continuă. Sunt rebotezate, repede, străzi, instituţii, sunt distruse monumente istorice, preoţii şi profesorii sunt alungaţi. Sunt izgoniţi, ca în septembrie 1940, preoţii din Gheorgheni, Praid, Odorheiu Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Ciceu, Vlăhiţa, de prin alte parohii. Sunt ameninţaţi - cum scrie în Raport - cu moartea: „Unde eşti, valah împuţit, îţi luăm gâtul, vrem sângele tău şi al familiei tale!". Bisericile sunt atacate. Injurii. Calomnii. Cu ordin şi cu consultări de la Budapesta! Unul (Portik László), ameninţă că, dacă clădirea vecinăva fi, cumva, obţinută de români, va da foc clădirii, iar lor le va tăia capetele. Din nou lozinci: „Afară cu românii din Secuime!" Are loc acea „cale de ieşire" - cum spune Valer Vodă-, exodul celor 30.000 de români. Au loc greve şi demonstraţii udemeriste, pentru ca maghiara să devină limbă oficială în stat, hârdăul cu calomnii este aruncat asupra Vetrei Româneşti, violenţele intensificându-se, şi mai mult, după 15 martie 1990. „Ungurii vor - clamează ei - ca Ardealul să fie în Ungaria!" Elevi maghiari scot cuţitul la colegii lor români. Alte tensiuni.
Are loc primul drum la Bucureşti al lui Valer Vodă, însoţit de Ilie Şandru, cam aşa cum, pe timpuri, mergeau românii ardeleni la Viena, să se plângă împăratului pentru nedreptăţile făcute lor. Şi parcă se auzeau versurile lui Eminescu din „Doină": „De la Nistru pân' la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa". Se punea problema Liceului Pedagogic şi a Liceului Sanitar, de unde profesorii şi elevii erau alungaţi. Urmează- cum se exprimă profesorul Vodă- alte „deşarte audienţe oficiale" la Adrian Năstase, la Cotroceni, la Ion Iliescu, ale delegaţilor Gabriela Coman, Traian Şuteu, Dumitru Gherman şi Valer Vodă. Mai-marii clipei nu prea au timp, din păcate, pentru suferinţele, durerile şi umilinţele românilor harghiteni.
Nu-i impresionează cei care urcă această Golgotă transilvană. Iar asupra lui Valer Vodă se năpustesc toţi piţărăii, toţi sicofanţii timpului postdecembrist. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îl hărţuieşte, pentru un articol din „Cuvântul liber", în urma unui amestec, nepermis, al lui Haller István, omul Smarandei Enache.
Deosebit de importante sunt şi anexele cărţii lui Valer Vodă: „Un român alungat se destăinuie", referitoare la acea poezie ofensatoare pentru români „Viaţă şi moarte", a lui Petöfi Sándor; „Cum se maghiarizează numele de familie" (Telkes Simon); „Un cântec studenţesc maghiar" (despre „opinca puturoasă românească", pentru care creşte doar „floarea spânzurătorilor"; formaţiunea paramilitară „Levente" şi incitarea la crimă, a lui Dücsõ Csaba (Daday Lorand) din Ungaria horthystă, prin acel îndemn „Nincs Kegyelem!" („Fără milă!"); decalogul revizionismului unguresc; discursul baronului Aczel Ede despre „extirparea valahilor opincari"; spovedania acelui maghiar în faţa primarului Emil Aurel Dandea; „Ungaria revizionistă" (Traian Golea); „Revizionismul unguresc în România" (Ion Calafeteanu), „Árpád Göncz şi revizionismul". La toate acestea adăugându-se întrebarea dureroasă a Liviei Bob-Surdu: „Cine cercetează holocaustul românilor transilvăneni de la Ip, Trăznea, Sărmaşu, Moisei, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Aita Seacă?"
Românii au fost alungaţi, definitiv, din cele două judeţe - Harghita şi Covasna, în învolburările vremii, de după 22 decembrie 1990. Profesorii şi elevii lor au plecat, cu greu s-a reînfiinţat Liceul „Marin Preda", la Odorhei, iar drumurile celor umiliţi, sfidaţi, batjocoriţi, cam degeaba au fost pe la Bucureştii celor surzi şi orbi!
Din păcate, „Raportul Comisiei Parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoiţi să-şi părăsească locul de muncă şi domiciliul din judeţele Harghita şi Covasna", nesemnat de cei doi membri ai UDMR, cu un cutremurător conţinut, în adevăr şi în fapte antiromâneşti, audierile la comisie, tărăgănările, doleanţele celor alungaţi din judeţele Harghita şi Covasna, după evenimentele din decembrie 1989, s-au dovedit un fel de frecţie pe un picior de lemn. Prea multe s-au comis la comanda „Itt és most!" („Aici şi acum!"), când li se striga românilor: „Vreţi un al doilea Târgu-Mureş?", cu gândul la refacerea Regiunii Autonome Maghiare, de tristă aducere aminte, regiune dorită cu limba oficială maghiară, sub chipul aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Este regretabil că adevăraţii vinovaţi cu degetul n-au fost arătaţi şi n-au dat socoteală pentru faptele lor!
Deloc întâmplător, am apelat la o paralelăa adevărurilor din Raportul acelei Comisii de audieri şi adevărurile cutremurătoare din cartea lui Valer Vodă: „Un român alungat se destăinuie". Cartea unui român, omul care a albit într-o noapte, cel care nu a plecat, luptător fiind, ci a fost alungat! O carte a suferinţelor. O carte a durerii româneşti în propria ţară. O carte a adevărurilor care ar trebui să-i neliniştească pe mai-marii clipei, pe guvernanţii români, prin dovezile, mărturiile cutremurătoare ale acelui sfârşit de decembrie 1989. Să nu se uite! Nu spunea Nicolae Iorga: „Cine uită nu merită!"?
