Recunoştinţa, adăpostul smereniei

Această povestire este o prelucrare după Mitropolitul Antonie de Suroj, intitulată „Mai aproape de Hristos. Spovedania şi iertarea", apărută la ed. Doxologia, 2014. Se spune că, prin anul 1990, a venit la Mitropolitul Antonie din Londra o tânără. Stătea înaintea lui cu capul plecat şi cu o expresie îngrozită pe chip. Părintele a întrebat-o:

- Ce te frământă?

- Sunt o păcătoasă.

Părintele i-a răspuns:

- Ei bine, ştim cu toţii că suntem păcătoşi. Dar de ce ai starea asta?

- Pentru că de fiecare dată când îmi privesc chipul în oglindă gândesc că sunt frumoasă. Ierarhul i-a zâmbit şi i-a replicat:

- Să ştii că aşa e.

Atunci fata s-a uitat cu groază la arhiereu şi i-a spus:

- Aşadar, nu este vreo nădejde pentru mine?

Episcopul a încurajat-o:

- Ba da. Există nădejde pentru tine. Ştii ce să faci? Între mândrie, pe de o parte, şi smerenie, la jumătatea drumului, se află un adăpost. Acest loc, poartă numele de recunoştinţă. Prin urmare, de fiecare dată când îţi priveşti chipul, fii recunoscătoare pentru el. Iată canonul pe care ţi-l dau: Să te aşezi de trei ori pe zi în faţa oglinzii şi să-ţi cercetezi fiecare trăsătură a chipului. Dacă ajungi la concluzia că eşti frumoasă, să spui: Ce minunat! O, Doamne Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că mi-ai făcut un dar, prin aceste trăsături drăgălaşe, fiindcă eu nu am făcut nimic ca să le am! Şi după ce vei fi spus acestea, să adaugi: Doamne, iartă-mă pentru faptul că pe acest chip frumos mai aştern din când în când o căutătură urâtă.

 

Lasă un comentariu