În adolescenţă, îmi notasem într-un jurnal, un extras, nu mai ştiu de unde, pe care l-am reţinut, fără a-i înţelege prea bine sensurile: „Unor femei romanul le-a fost viaţa, altora, viaţa le-a fost un roman".
Sigur, a pune în balanţă pasiunea lecturii pentru roman, cu o existenţă de roman a unei femei nu prea ar părea corect, fiecare fiind îndreptăţit să susţină partea lui de adevăr, astfel ca balanţa să încline într-o parte sau alta.
Gina Moldovan nu a fost o mare pasionată de roman, iar când a cochetat cu literatura s-a lăsat mai uşor ademenită de poezie, ale cărei teritorii le-a şi străbătut, de altfel, ca autor, tipărind trei volume de versuri.
Condiţia de autor a Ginei Moldovan nu e una tipică, preocupările existenţei sale fiind mai ales străine literaturii, chiar dacă în adolescenţă a cochetat cu ea, dar viaţa a pus-o adesea faţă în faţă cu atâtea situaţii de... roman, atât din propria experienţă, cât şi din cea profesional,fiind adesea martoră a atâtor poveşti de viaţă, a multor suferinţe.
Însă Gina Moldovan s-a apucat vârtos de scris abia după ce „s-a lăsat la vatră", când bugetul de timp s-a înscris în alţi parametri şi când a putut să aloce mai mult timp evaluării propriei existenţe şi nu oricum, ci cu instrumentele scrisului.
Dacă poezia a fost mai degrabă ţipăt de iubire sau de durere, proza Ginei Moldovan este o privire înapoi a propriei biografii, cu nostalgie, dar şi cu detaşare, într-o dreaptă judecată, la maturitate, a propriei sale existenţe.
Naraţiunea sa, într-o interogaţie indecisă, „Viaţă adevărată sau destin", nu e într-un registru al excluderii, ci într-unul al consubstanţializării, viaţa adevărată putând fi acceptată sau nu ca destin, dar şi ca fatalitate/întâmplare.
Gina Moldovan nu tranşează lucrurile: destinul i-a adus o viaţă adevărată, ori că viaţa adevărată a venit din destin? Adevărată nefiind în opoziţie cu falsă, fiind pus mai degrabă semnul egalităţii între adevărată şi reală.
Viaţa reală pe care a parcurs-o Gina Moldovan e, până la urmă, împlinirea unui destin.
Cartea începe cu „examenul de maturitate", bacalaureatul, şi se încheie cu examenul... literar, cel al publicării cărţii de versuri Orizontul iubirii, orizont al aşteptării în care autoarea a trăit toată viaţa, o aşteptare care se termină într-un nou început, acela al regăsirii în iubirea visată.
Deşi a scris versuri în adolescenţă şi la tinereţe, întâmplarea a făcut să-şi piardă toate manuscrisele, în împrejurări dramatice.
Reluarea terapiei prin scris s-a produs cu intensitate în străinătate, departe de ţară, dar cu toate dorurile/nostalgiile active. Poezia scrisă atunci acoperea doar o parte din nevoia sa de a spune, de a mărturisi, de a-şi explica lucruri care i s-au întâmplat în viaţă, pentru a le înţelege sensuri cândva neînţelese. Poezia a fost mai degrabă salvarea din/de infern.
Viaţă adevărată sau destin este în primul rând spovedanie. Dar, oricât de mare a fost presiunea realului, tentaţia ficţiunii n-a putut fi potolită. Până la urmă, e greu să tragi o linie de demarcaţie între realitate şi ficţiune, pentru că autoarea vrea să dea dimensiune romanescă unui destin feminin.
Până la urmă, cartea Ginei Moldovan e un roman de dragoste, un roman despre căutarea iubirii.
Autoarea vorbeşte despre condiţia femeii, de la primele ei momente de descoperire a dragostei, trecând prin toate încercările, cu pasiuni, bucurii, împliniri deznădejdi, patimi, umilinţe... Tema acestei cărţi este iubirea, într-un final, autoarea chiar mărturisind că a căutat iubirea toată viaţa. Căutarea acestei iubiri nu oferă o reţetă, dar poate sugera atitudini, din ea se pot trage învăţăminte.
Fiind scrisă la persoana întâi, cartea ar putea părea autobiografică, dar retuşurile o împing în literalitate.
Cu toate acestea sunt suficiente date recognoscibile, în plan geografic, social, sunt nume de persoane reale, chiar dacă în seama lor au fost puse situaţii inventate.
Dar, măcar în parte, rămân suficiente date care să facă din acest roman şi document, frescă a unei perioade.
Stilistic, cartea are dominanta oralităţii. O naraţiune frustă, plină de firesc, de autenticitate, având tonul calm al relatării detaşate, fără încrâncenări. Dar şi fără menajamente, fiind spuse multor întâmplări pe nume, oricât de incomod e adevărul.
Autoarea are arta de a povesti, cu dar şi har. Iar uneori povestea coboară/urcă în cele mai intime trăiri, într-un limbaj la limita bipului. Oricum, cartea nu e neapărat interzisă copiilor sub 14 ani, deşi ar fi pasaje peste care aceştia ar trebui să sară.
Cartea are cursivitate, ritm, suspans, toate ingredientele unei lecturi captivante.
Cu siguranţă, romanul Ginei Moldovan îşi va avea cititorii săi, nu puţini.
