În fiecare zi grădinile Casei Albe primeau o mulțime de copii din școli. Kennedy adora copiii și profita de orice ocazie pentru a merge să-i salute amical și să-i onoreze cu prezența sa. Într-o zi, asistenta însărcinată cu managementul timpului președintelui a condus pe aleile Casei Albe un grup de persoane cu dizabilități. Era o vizită specială pentru copiii atinși de boală sau de un accident. Nu era prevăzut ca ei să se vadă cu președintele, care, altfel, era așteptat la Departamentul de stat pentru o conferință de presă. Cei din echipa președintelui îl grăbeau pe Kennedy, dar acesta, de la fereastra biroului său, a văzut grupul și s-a hotărât să meargă să-i salute pe fiecare în parte, fără grabă. Martorii scenei își amintesc cum Kennedy părea să înțeleagă ceea ce micuții cu dizabilități îi spuneau în limbajul lor, uneori greu de înțeles. O situație deosebită a fost creată de un băiețel, care apucase partea de jos a vestei președintelui și îi spunea povestea lui cu o energie aparte. Kennedy se ghemuise lângă fotoliul cu rotile, în timp ce consilierii stăteau ca pe jar privindu-și ceasurile. Încă niște minute de bolboroseli și Kennedy se ridică, intră în biroul său și reveni cu vechiul său chipiu de comandant al vedetei lansatoare de torpile. O amintire la care trebuie să fi ținut. El îi pune pe capul micului vizitator acest lucru de preț și pleacă apoi în grabă la obligațiile sale. Cei care se găseau acolo, în acea zi, își amintesc bucuria copilului. El reușise să-i explice în limbajul lui, omului îngenuncheat, că tatăl său servise și el, în timpul războiului, la „P. T. Boats", alături de președinte, și că tatăl său murise.
