Decidenții politicii românești au greșit enorm în acești 25 de ani în tratarea problemelor minorităților, îndeosebi a celei maghiare. Preocupați de acapararea puterii și de îmbogățire cu orice preț (fapt dovedit ulterior cu vârf și îndesat), politicienii FSN-iști ai primului deceniu au luat în derâdere solicitările de autonomie ale UDMR, formulate încă din 25 decembrie 1989, știind că așa ceva nu se poate. Tot astfel a procedat și acea instanță judecătorească, probabil la presiunea politicului vremii, care a înscris UDMR ca partid politic, deși avea prevăzut în statutul ei, ca țel final al politicii sale, dezmembrarea teritorială a țării pe criterii etnice. Simplul enunț al acestei solicitări, într-un document programatic, ar fi fost suficient să-i trimită, din capul locului, după gratii pe solicitanți.
În vreme ce partidele politice românești s-au complăcut în această ambiguitate, liderii maghiari și-au luat rolul în serios. Pe fondul atitudinii de „no combat" a acestora au început să sape de zor, încă de atunci la temelia societății românești, solicitând pas cu pas, câte o bucățică din acel întreg ce definește separatismul, și care, în final ar fi dus la atingerea țelului propus. De altfel, lucrul acesta s-ar fi întâmplat mult mai devreme, încă de prin anii '90, dacă noi, cei din Târgu-Mureș, n-am fi sesizat acest pericol, constituind ca front de rezistență Uniunea Vatra Românească și Partidul Unității Naționale a Românilor din Transilvania, iar frământările care au avut loc imediat după 1989 și care au culminat cu acel Martie negru 1990 constituie o dovadă în acest sens. Din păcate, iredentiștii nu s-au dat bătuți. Au solicitat mai întâi un drept, apoi un favor, după care altul și altul, și așa s-a ajuns la niște privilegii nevisate, de-a dreptul aberante, încât liderii maghiari înșiși s-au mirat de prostia românească. Ei s-au trezit cu sacoșa burdușită de ceea ce aveau nevoie și de ceea ce nu aveau nevoie, pentru atingerea țelului, în vreme ce noi, românii asistam neputincioși cum aleșii noștri, locali și centrali, guvernele, rând pe rând, făceau danii cu nemiluita comunității maghiare, împărțind în stânga și-n dreapta, din intangibilul nostru românesc. O despuiere a conceptului de suveranitate, în domeniile administrativ, al organizării societății românești, al folosirii însemnelor și a limbii care a slăbit considerabil din temelii forța statalității noastre, punând în mare pericol elementele ce o definesc: unitatea și integritatea, indivizibilitatea, statutul limbii române de singura limbă oficială a statului român. La presiunile continue de dinăuntrul țării s-a adăugat larghețea cu care Budapesta a fost lăsată să-și joace rolul ofensator fără nicio opreliște pe teritoriul nostru, ceea ce i-a făcut și mai activi pe indigenii noștri să-și arate colții.
Cu cedările de patrimoniu și de prerogative către comunitatea maghiară s-a ajuns în acești 25 de ani atât de departe încât, la această oră, noi, transilvănenii ne simțim de-a dreptul despuiați atât materialicește cât și spiritualicește, în vreme ce ei nu mai au nevoie de nimic în plus decât de un act juridic și administrativ, de o voință politică trădătoare care să consfințească autonomia așa-zisului Ținut secuiesc pe care îl revendică. De altfel, în mai recentele proteste pe care le organizează, fie în Harghita sau Covasna, ei nici nu mai cer altceva decât autonomia, pentru că din celelelte au de toate, și încă prea mult. Și poate acest lucru s-ar fi și întâmplat, dacă societatea civilă responsabilă românească n-ar fi sesizat la timp mârșăvia, încotro se îndreaptă lucrurile, punând piciorul în prag prin destituirea guvernelor Boc și Ungureanu, care urmau să fie autoarele acestui rapt zis democratic. Bătălie care s-a desfășurat pe fondul solicitării înființării unei secții maghiare la UMF Târgu-Mureș cu doi ani în urmă, dar și cu prilejul celor două marșuri ale secuilor, care au avut loc la Târgu-Mureș, în martie 2013 și 2014.
Deoarece cu autonomia pe criterii etnice, care lezează iremediabil interesul național nu-i de glumit, politicienii noștri, care tot timpul au plusat câte ceva în sacoșa cu drepturi ale liderilor maghiari, pentru un pumn de voturi care s-au dovedit ulterior deșarte, acum nu mai știu pe unde să-și scoată cămașa. În fața unei realități dure, creată și stimulată de ei înșiși, politicienii noștri încearcă să dreagă busuiocul, să construiască o baricadă, o rezistență minimă, prin temperarea cerbiciei celor cu care și-au făcut mendrele împreună pe băncile puterii, trudind cot la cot și în felul lor, la distrugerea țării. Numai că, iată, există unii care n-au nici chef și nici timp să le asculte palavrele și, în consecință, pentru a se face mai bine auziți nu ezită să-și îndemne consângenii la acțiuni extreme, la acte de terorism, fapt deosebit de grav și care poate duce la schimbarea în rău a relațiilor interetnice, de altfel pașnice până în prezent. Să nu uităm că „gluma" lui Beke Attila de la Târgu Secuiesc, din 1 Decembrie 2015, ar fi putut costa viața a zeci și sute de români, printre care mulți tineri, precum și doi prefecți și prea-sfinția sa Andrei, episcopul de Harghita și Covasna.
Pentru remedierea situației și pentru ca manifestările să nu alunece pe un făgaș periculos, credem că este necesar să jucăm cinstit, fără ambiguități, spunând lucrurilor pe nume. Atât politicienii români, cât și cei maghiari au mințit, în felul lor, unii prin tăcere, alții prin afirmare, că în România ar fi posibilă desprinderea unui teritoriu, pentru construirea unei autonomii pe criterii etnice. Aceasta, cu atât mai mult în mijlocul țării, lucru de altfel nemaiîntâlnit pe mapamond. În consecință, românii și maghiarii din România sunt condamnați de istorie să-și ducă veacul împreună, și ca atare, nu separatismul, ci comuniunea, colaborarea și apropierea sunt coordonatele care trebuie să le ordoneze viața. Dacă acest adevăr va fi însușit de către toți fiii minorității maghiare, renunțându-se la acele iluzii și himere strecurate în mintea și sufletul lor de către cei care poartă pe dos haina hungarismului, pentru a nu i se vedea fața, atunci totul va fi în regulă. Numai astfel își vor putea ameliora resentimentele total nejustificate care le au față de români și România, prin natura educației și a propagandei. Pentru că, un lucru trebuie știut, supraviețuirea ungurilor în Europa, ar fi fost mult mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă, în situația în care nu i-ar fi avut la îndemână pe români. Iar dacă în perioada celor 174 de ani în care statul maghiar a fost desființat de către turci (1526-1700) în urma luptei de la Mohaci, Transilvania a constituit colacul de salvare a națiunii, faptul nu înseamnă că ea este a lor. În acest sens ar trebui să renunțe definitiv la mincinoasa afirmație, băgată pe gâtul maghiarului de rând, de propaganda iredentistă, dar neluată în seamă nici de știință și nici de istoria serioasă cu privire la supremația rasei și a priorității istorice în Ardeal. Aici istoricii unguri de această speță intră în „coliziune" nu numai cu românii, ci și cu confrații lor bulgari care, mânați de același ideal, de a ne contesta, îi contrazic copios, afirmând contrariul a ceea ce susțin unguri, și anume că românii au ajuns la ei de la nord de Dunăre, ceea ce înseamnă că ei existau acolo unde ungurii îi contestau. Ori, pe vremea aceea era cam greu să faci naveta, de la nord la sud de Dunăre, doar ca să le iasă bine pasența, unora sau altora. Adevărul este că românii au fost dintotdeauna, și de o parte și de alta a Dunării, numai că, fiecare cu deficiența lui optică.
Referindu-ne tot la bulgari și la unguri, ambii veniți din aceeași zonă asiatică (bulgarii cu două secole mai devreme), în timp ce primii recunosc existența unei civilizații anterioare, pe care o și valorifică turistic cu mândrie, ungurii fac tot posibilul să distrugă toate dăinuirile anterioare care ar putea să le contrazică teoriile lor exclusiviste. Numai în cele două județe, Harghita și Covasna, au fost distruse zeci de situri arheologice, ca dovezi ale existenței dacice și romane în zonă. Un lucru de neînțeles din moment ce toată lumea știe că ungurii au venit „la ei acasă" în anul 896, iar istoria a lucrat și în lipsa lor. De altfel, nici migrația lor nu poate fi o culpă, din moment ce și celelalte popoare care ne înconjoară, sunt tot venetici, fără nicio excepție. Diferența între ei este dată de locul de proveniență și de anul năvălirii. Ramura slavă: ruși, ucraineni, sârbi, croați, sloveni și slovaci, ca europeni (sec V-VII), bulgarii (sec VII) și ungurii (sec IX), ca asiatici. Cât privește trecutul imperialist al ungurilor, pe care propaganda iredentistă îl agită până la exacerbare, punctul de vedere al comunității mondiale și europene a fost clar exprimat la Conferința de pace de la Paris, desfășurată la sfârșitul Primului Război Mondial printr-o declarație unanimă fără echivoc. „Chiar și un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor". Sunt realități care nu pot fi ascunse la infinit sub preș, operând cu falsuri și minciuni doar pentru a menține o stare anormală de agitație și de așteptare. Dacă minoritatea maghiară din România, nu vrea să o ia pe urmele musulmanilor radicali și dorește să-și construiască a viață demnă, europeană, pe pământul natal, care nu întâmplător se numește România, ea are o singură soluție. Să se lepede de liderii ei, care de atâta vreme le otrăvesc sufletul cu propaganda lor deșănțată, să accepte statutul pe care-l au și să pună umărul, împreună cu confrații români la zidirea unei patrii comune care să le facă viața mai prosperă și mai civilizată. Viitorul lor înseamnă nu Ungaria, nu autonomia, ci România frățească, iar minoritatea maghiară, ca parte a unui întreg și nu altfel.
