Se spune, deseori, că, din păcate, România este o țară cu un potențial neutilizat, că românii nu mai cred în vremurile pe care le parcurgem, de peste 25 de ani postdecembriști, în destinul și în viitorul unui neam care aici, la Porțile Răsăritului, a rezistat tuturor furtunilor, tuturor loviturilor, tuturor relelor vrăjmașilor, nu puțini prin timpul învolburat.
Unde ne sunt speranțele? - ne întreba, într-o seară, renumitul regizor Alexander Husvater, și el dat lumii de acest pământ, intelectual iubitor de Românie, de cultură, de spiritualitate românească! Se închid, mereu, speranțele noastre, sub diverse pretexte, care de care mai stupide, în lipsa unei gândiri creatoare, salvatoare de atâtea ori pentru acest neam atât de încercat? De ce, oare, acestui neam, viitorului românesc, i se pune „bulină roșie", ca după un cutremur devastator, ca după un dezastru? Chiar să fie vreun blestem pentru acest neam, atât de tolerant, de blând, de îngăduitor, inteligent și inventiv, mai nou prins în acest zilnic circ politic, ofensator, grobian, degradant?
În această criză de încredere, prin neutilizarea potențialului existent, soluții nu se găsesc, iar măsurile formale, de pe o zi pe alta, duc la degradarea unui destin românesc. Grija față de cetățean nu mai există, iar românul privește înapoi, cu 30-40 de ani. Când 65% dintre români afirmă, fără ezitare, că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, e grav, înseamnă că ceva nu merge, că ideile postdecembriste sunt scurtcircuitate, că cineva, acolo sus, în guvernarea țării, e pus să tragă totul înapoi, nu să privească înainte! Iar în această dorită, de unii politicieni, întoarcere înapoi, românii au devenit, pur și simplu, niște păpuși, obiecte într-un periculos joc politic, înfricoșați, tot mai vizibil, de ziua de mâine, de viitorul lor și al copiilor lor. Oameni adesea stăpâniți de gândul sumbru, când este vorba despre viitor, sunt mulți cuprinși într-un fel de nespecifică românilor gândire paranoică.
Așa s-a ajuns, iar dovezile sunt oricând la îndemână (de pildă, cumplita dramă de la „Colectiv"!), ca românii să trăiască pândiți de riscuri, de nesiguranță, de acel „imposibil continuu", părăsiți de cei plătiți, de mai-marii zilei, datori să-i apere, să le protejeze viața.
Din când în când ne mai salvează doar acel nativ umor românesc, benefic deseori prin zbuciumata noastră istorie. O țară tristă, cum se spune, plină de umor!
Sunt, toate acestea, consecințe ale unor acțiuni negândite ale guvernanților, din cei 25 de ani, fără atât de necesara logică, fără acea determinare creatoare. Pentru că, oricum ar fi luate lucrurile, fără necesara determinare, „revoluțiile sporadice" nu duc și la finalitățile dorite, mai ales atunci când o „pasivitate nostalgică domină." Dacă unui gând nu i se dă și împlinirea, acea formă concretă, rezultatul e zero! Așa s-a ajuns ca românul să nu mai creadă în înfăptuirea ideilor proprii, să devină defetist, să nu mai dorească schimbarea. Or, gândirea, împlinirea unei idei sunt tot o formă a libertății!
După noi vin generații care judecă altfel, nu prin noi, ci cu alte concepte, pe alocuri de împrumut, departe de un specific național. Dar au perfectă dreptate, din moment ce multora dintre ei li s-a întors spatele. Trăim alte vremuri, pentru ei deloc încurajatoare, fără prea multe și tentante perspective. Au dovedit acest incontestabil adevăr cei 35.000 de români ieșiți în Piața Universității, pe străzile Bucureștiului, ale altor mari orașe ale României, după drama de la „Colectiv". Acolo s-a manifestat acea nemulțumire a străzii, din care, se pare, oamenii politici n-au prea înțeles mare lucru. N-au priceput că e nevoie de schimbare în toate planurile vieții. Or, guvernanților, oamenilor politici actuali le pasă doar de propriile probleme, de propriul buzunar, de propriile interese. Și atunci n-ai suficiente motive să te întrebi: lor, guvernanților, le pasă, oare, de această țară? Ca să-ți pese, într-adevăr, trebuie să dovedești zilnic acest lucru, ca „individualitate și ca grup", cu dăruire, cu implicare, cu abnegație, și nu „înghițit într-o mulțime fără un scop general".
Din păcate, în anul 1990, noi, românii, am luat-o pe o altă potecă, decât pe cea care trebuia, oamenii politicii, din „eșalonul doi", au pus mâna pe putere și au trădat. Și ideile! Și neamul! Lecția poloneză și cea cehă lor nu le-au folosit la nimic.
Nu schimbând guverne, România va ajunge la liman, mai ales acum, amenințată de Scylla și Charybda întâmplărilor și pericolelor, ci, înainte de toate, schimbând mentalități, „schimbând un fel de gândire paranoică, depășită". Nu demolând, nu distrugând, ci construind, gândind progresiv, eliminând aberațiile și întâmplările ocazionale.
Motiv îndreptățit să ne întrebăm: ce ar fi de făcut? Multe! În primul rând să fim mândri că acest neam mai are o speranță. Ea moare ultima! Așa am rămas, aici, la Porțile Răsăritului, în picioare, valurile de năvăliri și răutățile vecinilor nereușind să ne spulbere! Și ar mai fi ceva: salvarea prin cultură a unui popor! Apărarea culturii să fie, pentru noi, precum grija față de frontierele de stat. Am mai scris, despre acest aspect și nu voi mai reveni. Mă voi opri doar la un alt aspect care ar putea contribui la înălțarea României, într-o perioadă în care, la români mare-i nevoie, mai mult ca oricând, de modele, cu gândul la pământul românesc și la țăranul român. E mare nevoie, ca și altă dată, în perioada Primului Război Mondial, dar și în timpul interbelic, ca românii să simtă acea tainică chemare a pământului, acolo unde sunt strămoșii, moșii și părinții noștri, cei ținând vatra înaintemergătorilor pe piepturile lor. Ei țin, după ce și-au făcut datoria față de acest neam, Țara! „Țara de pământ și de cuvinte". Cei care mereu au urcat pe drumul cel vechi al rânduielilor noastre strămoșești, cu acea a lor noblețe țărănească, cu credința în Dumnezeu, în Biserica Neamului!
Mai mult ca oricând, azi este nevoie de o solidaritate națională, de unitate, nu de dezbinări. De oameni cu Biserica și cu Dumnezeu în suflet, în acele trebuincioase „depozite de omenie", sub „Tatăl Nostru", sub îndurare dumnezeiască! Altfel, încetul cu încetul, în aceste vremuri vitrege, vom deveni un neam din nou sub talpă străină. Cam asta-i tendința actuală, amurgind sub poveri, spre bucuria unora, a dușmanilor noștri tradiționali. Așa ne vor unii, împovărați, ca și altădată, de trudă și de necazuri. Or, așa ceva nu trebuie să se mai repete vreodată! Da, cu binele și cu răul, poate mai mult cu răul, ca neam, suntem învățați. Dar fără speranțe nu vrem să mai fim!
Așadar, să ne întoarcem cu gândul spre modelele care au sfințit locul, spre înaintașii luptători, spre cei care aud și cunosc cum răsare firul de iarbă pe vatra strămoșească, cum încolțește bobul grâului gâdilând pământul. Da, e nevoie, mai ales acum, de oameni adevărați, dăruiți interesului național până la moarte. De oameni cărora credința, convingerile patriotice, munca le-au dat și le dau viață, demnitatea de a fi români, dârji, apărători ai interesului național, oțeliți, cu voință de fier, cu gândul mereu la veșnicia acestui neam!
