M-a impresionat în mod deosebit curățenia din America, faptul că lumea de acolo înțelege să păstreze străzile curate, să nu arunce pe jos mucuri de țigară, hârtii, ambalaje din plastic. Există o disciplină liber consimțită. Am locuit într-un cartier rezidențial, cu case din lemn, placate în exterior cu cărămizi subțiri de diferite culori. În fața caselor există un spațiu verde, arbori și arbuști ornamentali, diferite specii de flori. În luna decembrie, în Texas, trandafirii erau cu flori viu colorate, și am văzut o specie de prun, un fel de corcoduș, înflorit. În spatele caselor există o curte interioară de una două arii, cu gazon și arbori, mai mult o specie de stejar. Străzile sunt largi, extrem de curate. În fiecare zi de vineri vine o mașină și ridică gunoaiele pe categorii, iar lunea dimineața se ridică gunoiul menajer vegetal, frunze, crengi. N-am văzut pe stradă măturători pușcăriași sau mexicani. O casă în cartierul respectiv se vinde la o sumă de 400.000 de dolari, șase-șapte camere, plus garaj, cu plata în rate, bani de la o bancă, cu o dobândă de 2 la sută, dacă am înțeles eu bine. Important să ai asigurat un loc de muncă sigur, fiindcă băncile îți acordă banii necesari. Americanii au un adevărat cult al spațiilor verzi. N-am văzut acolo echipe de muncitori să mutileze copacii din parcuri sau de pe stradă, cum se întâmplă la noi, în Târgu-Mureș, unde Primăria a acordat libertate unei firme care nu are nimic de a face cu peisagistica, horticultura sau silvicultura, iar muncitorii, fără o calificare în domeniu, ciopârțesc copacii după cum le taie capul, asistați de un așa-zis specialist, angajatul unei firme interesată de cât mai mult material lemnos să-l macine pentru fabricarea peleți - o marfă curată și eficientă la încălzirea locuințelor dotate cu cazane pe lemne. Revoltat de faptul că anul trecut firma respectivă mi-a mutilat nucul din fața blocului, mă întreb: oare chiar nu vede nimeni ce afaceri se fac cu crengile copacilor din spațiile verzi ale târgului nostru. În America, există o asociație de proprietari pe cartier, cu un angajat și un comitet director voluntar, care hotărăsc împreună oportunitatea unei tăieri. Fiecare proprietar de casă achită anual, în contul asociației, 200 de dolari, salariul administratorului și eventualele lucrări publice pe spațiile verzi. Venind acasă m-am îngrozit de mizeria pe care am întâlnit-o pe străzile Târgu-Mureșului. Este adevărat că n-am mai văzut echipe de pușcăriași scoși la curățenie, iar Salubriservul este în insolvență, dar principala vină o avem noi, cetățenii, obișnuiți să aruncăm țigările și micile gunoaie pe stradă, chiar dacă, peste tot, primăria a montat coșuri metalice, pentru gunoi. Vreau să vă relatez o întâmplare de care și acum mă rușinez. Băiatul meu m-a atenționat să nu fumez pe stradă și nu cumva să arunc chiștocul de țigară pe jos că-l fac de rușine. Fiecare casă are sistem de siguranță, cu cameră de vederi și foarte ușor puteam fi văzut. Într-o după amiază, după ce am mâncat bine, am băut un pahar cu vin și am simțit nevoia să fumez o țigară. Mai aveam la mine câteva țigări și, chiar dacă nu sunt un fumător înrăit, uneori după masă am prostul obicei să fumez o țigară fină, așa, să se simtă țăranul un pic de domn, să-i tihnească mâncarea. După ce am terminat de fumat, potrivit obiceiului barbar de acasă, am stins țigara cu vârful pantofului, la marginea trotuarului, în iarbă și am dat să plec. A ieșit din casă băiatul meu și foarte revoltat mi-a reproșat că nu l-am ascultat și că am fumat în fața casei. Pe moment mi-a sărit țandăra și i-am spus că eu l-am făcut pe el, nu el pe mine, și că nu are dreptul să-mi reproșeze nimic. M-am aplecat, am căutat chiștocul de țigară prin iarbă și l-am aruncat într-o gură de canal și am plecat revoltat să mă plimb printr-un parc din apropriere. „Uite, domnule, fac atâta drum până în America și aici n-am voie, în casa, în curtea fiului meu să fumez o țigară. Mă duc acasă…" Și am pornit să mă răcoresc la suflet, la întâmplare pe străzi. După o oră de mers pe jos mi-au trecut nervii, văd că m-am rătăcit și nu mai știu să ajung acasă. Am ajuns la concluzia că eu sunt vinovat, că aici nu-i ca la noi, că normal ar fi să-i cer scuze fiului meu. M-am tot învârtit pe străzi și la un moment dat m-a cuprins frica. „Doamne, nu cunosc limba, nu știu ce să le spun dacă mă întreabă cine sunt!" Între timp s-a înserat și am început să simt la spate răcoarea serii. Nici țipenie de om pe stradă, priveam la toate casele americanilor împodobite cu ghirlande de lumini și m-a cuprins dorul de strada mea aglomerară cu mașini, din cartierul Tudor, de casa de la țară. Într-un târziu, după ce m-au căutat pe mai multe străzi am văzut mașina băiatului, cu soția speriată și ea. Am urcat în mașină și, în orgoliul meu țărănesc, nu mi-am cerut scuze, dar nici nu am mai vorbit cu el două zile. Oricum, m-am lecuit de blestematul obicei de a fuma în ograda altuia. Acasă, la mine, când și când, mai fumez o țigară și o sting pe capacul coșului de gunoi înainte să o arunc înăuntru. Incidentul cu țigara din America a fost pentru mine o lecție dureroasă, primită la bătrânețe…
