Sfântul Vasile cel Mare, care e prăznuit în fiecare an în ziua de 1 ianuarie, e una dintre cele mai mari figuri ale creştinătăţii. Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 sau 330; este una din figurile cele mai strălucitoare ale secolului al patrulea. Pentru toţi, spune sfântul Grigore de Nazianz, a fost un fel de lege a virtuţii; «a fost un bărbat nobil şi mai presus de trup chiar înainte de a se muta din această viaţă». Sufletul tânărului Vasile, încă din copilărie, a fost format de Macrina, bunica lui, şi Emilia, mama sa. Apoi a urmat tatăl său, profesorul de retorică, «profesorul obştesc al virtuţii», care i-a predat întreg ciclul ştiinţelor şi a fost exercitat în evlavie, sau mai pe scurt, prin învăţături elementare, a fost împins spre desăvârşirea ce avea să urmeze. După terminarea instrucţiei din casa părintească, Vasile şi-a continuat studiile la şcolile din Cezareea. Din Cezareea s-a dus la Constantinopole, capitala Orientului, renumită pentru cei mai desăvârşiţi oratori şi filozofi, de la care Vasile, în scurtă vreme, şi-a însuşit cele mai de seamă învăţături, datorită agerimii şi talentului său. De la Constantinopole a fost trimis de Dumnezeu şi mânat de straşnica lui sete de ştiinţă la Atena. După o şedere de patru-cinci ani în Atena, în 356, sfântul Vasile şi sfântul Grigore s-au hotărât să se întoarcă în patrie. Întors acasă, sfântul Vasile n-a mai găsit în viaţă pe Macrina, bunica sa, şi pe tatăl său, ci numai pe mama sa, pe Emilia, pe Macrina, sora lui cea mai mare, care în urma morţii logodnicului ei se hotărâse să se consacre vieţii duhovniceşti, şi pe Petru, fratele cel mai mic, pentru că fratele său Naucratie se călugărise, iar cele patru surori se măritaseră. Şi, după cum spune sfântul Grigore din Nazianz, Vasile a fost reţinut în Cezareea, pentru că locuitorii oraşului îl considerau ca un al doilea întemeietor şi protector al cetăţii. A fost profesor de retorică vreme de doi ani în oraşul său. De anii trăiţi în vâltorile lumii academice vorbeşte însuşi sfântul Vasile în una din scrisorile sale, exagerând negreşit datorită stării sufleteşti a omului desăvârşit, care vede chiar în cele mai mici şi neînsemnate abateri păcate şi greşeli de neiertat: Şi sfântul Vasile, aşa cum spune în scrisoarea aceasta, a părăsit catedra de retor din Cezareea, a împărţit averile la săraci şi, după ce s-a botezat, a cercetat pe atleţii pustiei din Alexandria, Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, mânat de gândul mărturisit în epistola sa.
La întoarcerea din această călătorie sfântul Vasile şi-a împărţit şi restul averii sale la săraci şi s-a retras în Pont, pe malul râului Iris, într-o localitate numită Anesi, nu departe de Neo-Cezareea, unde mama sa Emilia şi sora sa Macrina întemeiaseră o mânăstire de călugăriţe în care vieţuiau ca monahii.
Sfântul Vasile s-a stabilit pe celălalt ţărm al râului Iris, în faţa mânăstirii maicii sale şi a înfiinţat şi el o mânăstire de călugări. Primul la care s-a gândit sfântul Vasile să-l aducă aici a fost prietenul şi colegul său de studiu. Îi scrie o scrisoare de poftire în care îi descrie frumuseţile locului pe care l-a ales, un loc, îi scrie el, aşa cum amândoi, în ceasurile lor de răgaz, obişnuiau, în joacă, să şi-l făurească cu mintea.
Sfântul Vasile a mai făcut o nouă împărţire a averii sale la săraci, a averii pe care o moştenise la moartea mamei sale. Dar, acest mare om al Bisericii nu s-a mărginit numai să-şi împartă averile sale la cei nevoiaşi, ci a lucrat cu toată fiinţa sa pentru alinarea suferinţelor celor din nevoie, cum a fost în marea secetă şi foamete care a bântuit Capadocia în anul 368. Acum sfântul Vasile, prin cuvântările sale, a deschis hambarele celor avuţi şi prin îndemnurile sale a realizat spusele Scripturii, «a împărţit pâine celor flămânzi» (Isaia, 58, 7), a săturat cu pâine pe cei săraci, i-a hrănit în timp de foamete; şi sufletele celor flămânzi s-au umplut de bunătăţi. Dar cum? Că acest lucru nu-i de puţină importanţă. A adunat la un loc pe cei bântuiţi de foamete - că erau unii care de abia îşi trăgeau sufletul - bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, pe nenorociţii de orice vârstă; a strâns tot felul de alimente, care pot ajuta la potolirea foamei, oale pline de legume şi de alte verdeţuri. Apoi a imitat slujirea lui Hristos, Care încins cu un şorţ nu S-a sfiit să spele picioarele ucenicilor Săi, tot aşa şi Vasile de-a valma cu slugile, care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile celor care aveau nevoie de ajutor, dar totodată şi de sufletul lor, dându-le odată cu hrana şi cinstea cuvenită, ajutându-i, cu alte cuvinte, din două părţi. La aceasta se mai adaugă şi hrana cuvântului, o binefacere şi o dărnicie desăvârşită, de obârşie cerească, căci cuvântul este hrana îngerilor, cu care se nutresc şi se adapă sufletele însetate de Dumnezeu şi care nu umblă după hrana cea nestatornică şi trecătoare, ci după cea care rămâne în veac. Astfel de hrană distribuia şi el şi încă din belşug, deşi era sărac şi lipsit material, dar nu ca să potolească foamea de pâine sau setea de apă, ci foamea cuvântului, cu hrană care cu adevărat este dătătoare de viaţă şi hrănitoare, contribuind la creşterea duhovnicească a celui bine nutrit cu dânsa. În anul 370 scaunul Cezareei Capadociei a rămas vacant prin moartea episcopului Eusebie. Cu toată opoziţia arienilor, care sub domnia lui Valens căpătaseră iarăşi putere, ortodocşii au reuşit să aleagă pe sfântul Vasile episcop în scaunul vacant.
Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieţi a sfântului Vasile; ca tânăr, a împărţit întreaga sa avere oropsiţilor soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei şi foametei cumplite a anului 368; iar ca episcop, şi-a lărgit acţiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziţie horepiscopilor săi să înfiinţeze în eparhiile lor aşezăminte filantropice permanente, impunându-le conducătorilor poporului să aibă una şi aceeaşi purtare, anume dragostea şi mărinimia faţă de cei nenorociţi, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareei un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte: bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în care copiii învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor. Astfel, sfântul Vasile cel Mare a creat lângă oraşul Cezareea un alt oraş, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada.
Sfântul Vasile cel Mare rămâne aşadar una dintre cele mai strălucite personalităţi ale creştinătăţii. A fost nu numai un mare învăţat şi un aspru ascet, ci şi un vrednic episcop şi un mare filantrop.
