Toţi oamenii doresc să fie fericiţi; toţi caută fericirea, luptă şi aleargă neodihniţi după ea, de dimineaţa până seara şi din tinereţe până la bătrâneţe. Din păcate, unii dintre noi nu reuşim să fim fericiţi deoarece nu ştim unde putem găsi fericirea. Şi din această cauză, zi de zi ne frământăm şi ne întrebăm: unde este fericirea? Am citit o istorioară despre o bobină miraculoasă. Era ca un film, unde un copil îşi putea derula viitorul să vadă cât de fericit va fi în viaţă. La început copilul a văzut necazurile şcolii, certuri cu ceilalţi fraţi, dar şi-a zis: „Când voi fi mare, voi fi fericit". A mai tras puţin de bandă; a văzut că a ajuns mare şi va fi un rege vestit, va avea totul la dispoziţie, va fi fericit. Dar, mai trăgând puţin de bandă, văzu necazurile regilor: conflicte, intrigi, războaie, teama de a nu fi detronat... tot nefericit era. A văzut că se va căsători, că va avea necazuri cu copiii, neascultare, boli, supărări de tot felul.
Un proverb italian zice: „Copii mici - necazuri mici, copii mari - necazuri mari".
Şi tot trăgând din bobină, a rămas ultima parte a vieţii, bătrâneţea. Îşi spuse: „Sper să fiu fericit atunci". Dar, derulând banda, a văzut suferinţele, boala, neputinţele care l-au dus la pat. Alţii credeau că el este fericit, dar nu era. Atunci copilul a strigat dezamăgit: „Unde este fericirea?"
Răspunsul e uşor: dacă fericirea ar sta în puterea omului, toţi ar fi fericiţi, pentru că toţi ard de dorul nestins al fericirii, însă nu-i aşa, ceea ce înseamnă că taina sau cheia fericirii nu se află în mâna şi în puterea omului. Fericirea este un dar, un bun ceresc, un har de la Dumnezeu, iar cine se apropie mai mult de Dumnezeu, acela se apropie mai mult de ţinta vieţii, de fericire. Iar fericirea absolută nu poate fi găsită decât aproape de Dumnezeu.
