În bârfa românească, mai ales atunci când se întâlnesc la taclale doi sau mai mulți români, apar, vrând nevrând, critici la adresa altor confrați, că sunt așa și... pe dincolo, că nu fac...că nu dreg, ori prea fac... sau prea multe dreg. În orice caz, judecățile lor sunt foarte acide și ascuțite, în special față de lucruri și probleme care nu-i privesc, la care nu iau parte, față de care sunt în general indiferenți sau ignoranți, dar, la o adică, cu foarte multe pretenții.
Din punct de vedere biblic, omul are drept obiectiv “asemănarea” lui cu Dumnezeu: onest, bun, ordonat, iubitor, milos, harnic, credincios. Nu-și poate omul însuși aceste virtuți și nu le poate practica de unul singur. Însă egocentristul tocmai asta încearcă să facă, să decline responsabilitatea lui pentru celălalt și să se impună pe sine ca singurul centru de atracție, de aceea, prin definiție, egocentrismul este potrivnic divinității și e contra firii. De ce contra firii? Pentru că structura firii umane este ontologic creată spre comunicare. Undeva citeam: “Ferciți cei ce comunică!”. Comunicarea îmi asigura realizarea mea ca persoană, persoană distinctă de celelalte, completă, în niciun caz micșorată de vreun virus anticomunicațional.
“Prin suflarea lui Dumnezeu, afirmă părintele Stăniloae, apare în om un “tu” al lui Dumnezeu, care e chipul lui Dumnezeu, căci acest “tu” poate să spună și el “eu” și-i poate spune și el lui Dumnezeu, “Tu”. Dumnezeu își dă din nimic un partener al dialogului, dar într-un organism biologic. Suflarea spirituală a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii. Iar acest dialog e menit să dureze continuu” (Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, IBM, vol.1, București, p.392-393). Or, prin modul de viață egocentrist al omului contemporan, acest dialog este alterat, frânt. Acel tu înserat de Dumnezeu în om, la crearea lui devine doar eu, refuzând dialogul cu acel Tu al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă renunțarea la menținerea facultății de chip al Lui, în favoarea calității de chip al lumii. Egocentrismul nu-l recunoaște pe Dumnezeu ca partener de dialog și pervertește totodată atributele spirituale cu care omul a fost înzestrat prin creație: funcția lui de conducător, libertatea de voință și rațiunea sa.
Individualismul strică orice comuniune cu Dumnezeu și cu semenii și este o aneantizare a vieții. Frângerea induvidualismului presupune puterea omului de a se menține liber, dezrobit, într-o lume coruptă de păcat. Însă, această libertate își are rădăcinile în transcendența ontologică a omului în raport cu lumea în care trăiește: “Omul e transcendent lumii și, în acest sens, e liber de lume, este ne-lume. El nu se epuizează prin niciun ce, nu se definește prin nicio definiție, ci este ca și Dumnezeu, ne ce absolut. Orice dat al lumii îl presupune în opera sa și îl opune ca pe un ce, însă rămânând liber și transcendent acestuia. Mai mult decât atât, omul își este transcendent sieși, în orice dat empiric sau psihologic al său, în orice definire de sine care lasă neîncălcată liniștea și netulburate adâncurile absolutismului său”. (Vezi S. Bulgakov, Lumina neînserată, Ed. Anastasia, București, 1999, p.386-387).
Transcendența omului ține de sufletul său, de faptul că lui îi este proprie năzuința, avântul, însetarea după asemănarea cu Dumnezeu și este opusă concepțiilor antropocentriste sau egocentrist-reducționiste care îl coboară pe om în imanența lumii, din care el face și nu face parte. Căutarea satisfacerii în chip egoist al propriului ego reprezintă “chinul creației”, o stare permanentă de insatisfacție și sfâșiere în însăși temelia lumii.
Omul a fost creat nu numai ca ființă biunitară, Adam și Eva, ci și cu mai multe ipostasuri - ca familie, descoperindu-se lumii ca ființă comunitară și nu individualistă. Din pricina aceasta, egocentrismul ne apare ca o formă de viață anti-comuniune și anti-Treime, destabilizatoare a discernământului minții și firii noastre. După ce l-a respins pe Dumnezeu ca partener de dialog și a alterat Taina căsătoriei, temeiul și rostul ei, egocentrismul pervertește și calitatea preoției universale, specifică fiecărui creștin botezat, miruit și împărtășit în numele Sfintei Treimi, un lucru foarte grav, deoarece mântuirea subiectivă a omului și a lumii depinde tocmai de conștientizarea și actualizarea acestei preoții. Este vorba despre “Liturghia după Liturghie” oficiată de credinciosul aflat în lume, care sfințește numele lui Dumnezeu prin predicarea Evangheliei, având drept hrană în pelerinajul lui Pâinea euharistică.
În esență, actualizarea preoției universale (1 Petru 2,5; 2,9), în timp și spațiu, reprezintă omul aflat în stare de jertfă înaintea lui Dumnezeu, adică transfigurarea propriului ego, prin smerenie și ascultare. Împotrivindu-se acestui veac (Romani 12, 1), omul rugăciunii, al comuniunii și al iubirii poate zice: “eu, iată, mă jertfesc'' (2 Timotei 4,6), manifestându-și dorința de renunțare la sine și ieșire din egoism, pentru a se înălța la Dumnezeu. Aflat în extrema opusă, omul egocentrist trăiește cea mai gravă formă de cădere în abisul existenței, egolatria fiind cea mai înaltă formă a trufiei. Să nu ne mire sau smintim dacă îl regăsim tocmai acolo unde ne așteptăm mai puțin: în rândul cel mai din față în Biserică.
